FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211
Vineri, 13 ianuarie 2012, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor
CONCERT SIMFONIC
Dirijor: MARCIAN DAVID
Solist: ŞTEFAN CAZACU, violoncel
În program:
Doru Popovici: Suita “Codex Cajoni”
Preludium
Elegie: Lento dolorosamente, molto semplice
Dans sglobiu
Cântarea voievodesei Lupu: Andante molto tranquillo, molto cantabile, sereno
Joc de copii: Allegro giocoso
Pastorală
Dans valah: Allegro
P. I. Ceaikovski: Variaţiuni pe o temă rococo pentru violoncel şi orchestră
Moderato assai quasi Andante; Thema: Moderato semplice
Var. I: In tempo della Thema
Var. II: In tempo della Thema
Var. III: Andante sostenuto
Var. IV: Andante grazioso
Var. V: Allegro moderato
Var. VI: Andante
Var. VII e Coda: Allegro moderato con anima
P a u z ă
Fr. Schubert: Simfonia a IV-a, în do minor – “Tragica”
Adagio molto; Allegro vivace
Andante
Menuetto: Allegro vivace
Allegro
MARCIAN DAVID - violonist şi dirijor
A absolvit (1972) Conservatorul de Muzică George Enescu din Iaşi, clasa de vioară a profesorului George Sârbu. A urmat şi cursuri de specializare în muzică de cameră, cu violonistul George Hamza şi compozitorul Wilhelm Georg Berger. Activitatea interpretativă de bază este cea de concert-maestru al Filarmonicii Moldova din Iaşi, poziţie pe care o deţine din anul 1977. Între anii 1980-1988 a fost concert-maestru al Hofersymphoniker de la Stadttheater Trier (Germania), iar între anii 1993-1995 a fost concert-maestru al orechestrei Festivalului de Operă de la Macerata (Italia). În domeniul dirijatului s-a specializat sub îndrumarea maestrului Ovidiu Bălan (de la Filarmonica de Stat Bacău) şi a susţinut o serie de concerte şi spectacole de operă cu instituţiile de profil din Iaşi, Chişinău, Odessa şi Botoşani, dar şi cu orchestre din Bulgaria şi Italia. În stagiunea 2002/2003, Marcian David a fost angajat ca dirijor permanent al Filarmonicii Botoşani. În anul 1997 a înfiinţat ansamblul La Camerata, formaţie pe care o conduce şi cu care a abordat un repertoriu variat, de la muzica preclasică la cea contemporană. În anul 2006 a înfiinţat Trio-ul de coarde Arioso, care are o activitate permanentă. În anul 1996 a făcut parte din juriul Concursului Internaţional de Vioară Leopold Mozart (Augsburg), iar în anii 1998 şi 1999 a fost preşedintele juriului Concursului de interpretare a muzicii contemporane de la Subiaco (Italia).
ŞTEFAN CAZACU - violoncelist
Născut la 23 ianuarie 1994, Ştefan Cazacu a început studiul violoncelului la vârsta de 6 ani cu tatăl său ,violoncelistul Marin Cazacu.
Este elev in clasa a Xl-a la Liceul de muzica George Enescu din Bucuresti la clasa prof . Anca Vartolomei .
Din 2004 pana in prezent este laureat cu premiul 1 la toate Olimpiadele nationale de muzica din Romania la care se adauga :
-2005 – Marele premiu la concursul naţional organizat de Palatul copiilor din Bucureşti
- 2006 – Premiul 1 şi ” Lira de aur” la Olimpiada naţională – Suceava
- 2007 – Premiul 1 si Marele premiu la Concursul Internaţional “George Georgescu -Tulcea
- 2008 -Premiul 1 la Concursul Internaţional de la Liezen Austria
- 2008- Premiul 1 si Marele premiu la Concursul Internaţional
de interpretare W.A. Mozart- Târgovişte
- 2008Premiul 2 la Concursul International Antonio Janigro(Croatia)
-2009 Premiul 1 si Marele Premiu Paul Constantinescu Ploiesti
-2009- Premiul 1 la Concursul Mihail Jora Bucuresti
-2009 Premiul Orange Romania
-2010 Marele Premiu Eurovision Young Musician Romania
-2011 Premiul 1 la Concursul Drumul spre celebritate organizat de Radio Romania
A apărut în recitaluri la Bucureşti, Braşov, Sinaia, Râmnicu-Vâlcea, Sfântu-Gheorghe ,Sibiu , Tulcea , Suceava , Cluj, Iasi , în mai multe
emisiuni si inregistrari radio si Tv , in Olanda, Italia si Israel .
A sustinut concerte cu orchestre din Arad , Brasov, Botosani , Iasi , Constanta , Galati ,Pitesti , Ploiesti ,Targoviste , Tg. Mures , Rm Valcea, Timisoara ,Chisinau , Orchestra Radio Bucuresti .
DORU POPOVICI (n. 1932). De-a lungul unei activităţi îndelungate, Doru Popovici a abordat diverse modalităţi de expresie utilizate în secolul trecut, de la impresionism şi modalism până la serialism, dar în cele din urmă s-a lăsat cucerit şi de straturile mai vechi ale muzicii culte româneşti, respectiv muzica bizantină (psaltică) şi muzica notată în câteva documente ajunse la până la noi din secole XVII. Un astfel de document este şi cel cunoscut sub denumirea de Codex Cajoni (Culegerea lui Căianu); Ion Căianu (Johannes Cajoni, pe numele latinizat) a fost un călugăr franciscan, compozitor şi organist român care a trăit în Transilvania între anii 1629-1687. Pe lângă lucrările sale de muzică sacră, a cules şi notat (în forma tabulaturilor pentru orgă) o serie de melodii de cântec şi de joc, probabil cunoscute şi cântate adesea în epoca sa. Retranscrise în notaţia actuală, aceste melodii au fost utilizate şi de Doru Popovici, în lucrarea sa denumită chiar Codex Cajoni, scrisă pentru orchestră de coarde în anii 1967-1968. Prima parte a suitei este intitulată Preludiu şi conţine teme muzicale create de Doru Popovici în spiritul uşor arhaizant, drapând un cadru sonor adecvat temelor notate de Ion Căianu. Acestea sunt prezentate în haine armonice şi timbrale voit simple, subliniind spiritualizarea accentuată conferită de trecerea timpului, vechile melodii impunându-se prin sobrietate şi solemnitate nu numai în cazul acelora cu titluri precum Cântarea Voievodesei Lupu, ci şi în cazul celor denumite Dans sglobiu, Joc de copii şi chiar al voinicescului Dans valah (adică Joc românesc).
PIOTR ILICI CEAIKOVSKI (1840-1893). Variaţiunile pe o temă rococo au fost create în anul 1876 şi constituie o pagină muzicală inedită, atât prin modul de structurare a formei muzicale (concertante!), cât şi prin stilul pe care îl abordează compozitorul, căutând să-i asimileze trăsăturile specifice. Tema de bază a lucrării este o melodie simplă şi graţioasă, compusă în stilul muzicii de salon de la mijlocul secolului al XVIII-lea, dominată de aşa-numitul stil rococo (stilul rococo era caracterizat prin opulenţă ornamentală, făcută, totuşi, cu rafinament). Orientarea compozitorului spre un astfel de stil vădeşte preferinţa sa pentru o linie melodică elegantă, căutarea şi a unui conţinut expresiv senin, de o deosebită distincţie şi nobleţe sufletească (dincolo de frământarea şi zbuciumul romantic temele sale dominante). Acestui ţel i se potriveşte mai bine forma variaţională: tema nu mai este supusă unei dramaturgii simfonice, ci este comentată de-a lungul a şapte variaţiuni, dezvăluindu-i-se în acest mod diferite aspecte ale resurselor sale expresive. Prin caracterul lor, acestor variaţiuni subsumează, totuşi, discursul muzical al unei lucrări concertante, cu cele trei părţi ale sale (repede-rar-repede) cu funcţiile specifice: de a crea contrastul necesar, de a pune în valoare întreaga gamă a posibilităţilor tehnice şi expresive ale solistului. După expunerea temei de către instrumentul solist în acompaniamentul discret al orchestrei se reia introducerea orchestrală ce se va constitui într-un ritornel mai mult sau mai puţin variat, intercalat şi între variaţiunile următoare.
FRANZ SCHUBERT (1797-1828). Este considerat a fi primul compozitor romantic. A fost un genial autor de lieduri, un creator autentic de simfonii şi lucrări instrumentale camerale, dar mai puţin inspirat în domeniul operei, domeniu în care a compus vreo 18 astfel de lucrări dintre care nu se mai păstrează decât câteva uverturi şi alte părţi orchestrale. Este un paradoxul autorului a nu mai puţin de 600 de fermecătoare şi profunde lieduri, ca şi al unui număr imens de teme instrumentale de reală sensibilitate şi cantabilitate vocală. Schubert scria cu uşurinţa cu care un om obişnuit respiră. Până la 17-18 ani (1815) compusese numeroase sonate, cvartete şi lucrări pentru formaţiuni orchestrale restrânse (Hausorchester orchestră de casă), exersând stilul compozitorilor clasici în umbra cărora se forma (Haydn, Mozart). În această categorie se includ şi primele sale trei simfonii, din care nu lipsesc totuşi sclipirile propriei personalităţi. Prima simfonie serioasă pe care o considera ca atare şi autorul ei, denumind-o Tragica a fost Simfonia a IV-a, în do minor, terminată la data de 28 aprilie 1816 şi inspirată de marele clasic, contemporan cu el, Ludwig van Beethoven (1770-1827). Ca şi în cazul altor lucrări schubertiene, primă audiţie a avut loc după moartea compozitorului, abia în anul 1849. Fireşte, după experienţa a încă două secole de muzică, ceea ce pentru Schubert putea fi considerat a avea un conţinut expresiv tragic, pentru noi, cei de astăzi, impresia aceasta este mult diminuată şi este acceptată doar în perspectiva istorică, privind-o în raport cu celelalte simfonii schubertiene. Utilizarea tonalităţii minore conferă muzicii aura sporită de dramatism: Climatul specific al acestei Simfonii în do minor nu este atât tragicul deoarece expresia se luminează în momentele de repriză, în prima parte şi final cât cel al unei nostalgii, al unei emoţionalităţi rănite, al dorinţelor umbrite de resemnare. Dincolo de aparenţe stăruie ceva din înţelepciunea amară exprimată de Mozart (W. G. Berger). Chiar dacă drama este sub-înţeleasă, nu prin forţa confruntării acesteia ne convinge Schubert, ci prin sensibilitatea şi profunda vibraţie a sentimentelor pe care le comunică, iar acest lucru îl regăsim şi în părţile extreme (I, IV), dar mai ales în emoţionanta încărcătură lirică a Andantelui, cu cele două secţiuni ale sale: prima, în la bemol major caldă, blândă, senină, iar cealaltă, în fa minor mai abruptă şi cu un aer chiar tragic, precum şi în Menuetul mai degrabă robust, cu caracter de scherzo, luminat de secţiune mijlocie, Trioul gingaş şi graţios ce aduce un aer popular, romantic, plin de prospeţime.
sper sa ajung si eu