Botosani – Concert de Concerte

FILARMONICA DE STAT BOTOSANI
Strada  Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

 

Vineri, 29 aprilie 2010, ora 18,30
Sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Botoşani

CONCERT de CONCERTE
TINERI SOLIŞTI

Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solişti: RVLADISLAV SECIKIN, violă
IOAN-DRAGOŞ DIMITRIU, pian

În program:

Béla Bartók: concertul pentru violă şi orchestră, op. postum
                    Moderato; Un poco meno mosso; Tempo I (attacca Adagio religioso)
                    Adagio religioso; Allegretto (attacca Allegro vivace)
                    Allegro vivace; Poco meno mosso; Tempo I

George Enescu: Concertstück pentru violă 
orchestraţie: Mihail Secikin
                    Assez animé; Poco sostenuto; Con anima; Poco sostenuto

P a u z ă 

Frédéric Chopin: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1, în mi minor, op. 11
                    Allegro maestoso
                    Romanze: Larghetto
                    Rondo: Vivace

 

VLADISLAV SECIKIN. S-a născut în anul 1987, în oraşul Doneţk (Ucraina), în familia dirijorului Mihail Secikin. Şi-a început studiile muzicale la Liceul Serghei Rahmaninov din Chişinău; până în clasa a IX-a a studiat vioara cu profesoara emerită Alla Guseva, iar din acel an până la terminarea liceului a studiat viola cu maestrul Boris Dubossarski. Anul acesta absolvă şi cursurile Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, clasa conf. univ. Vasile Andrieş. Este pasionat de muzica de cameră şi a cântat în mai multe astfel de formaţii, dar Vladislav Secikin a cântat şi ca solist cu orchestra filarmonicii botoşănene şi cu orchestre din Chişinău: orchestra liceului, orchestra Filarmonicii Naţionale.

IOAN-DRAGOŞ DIMITRIU. S-a născut 15 februarie 1991 la Braşov şi a început studiul pianului la vârsta de şase ani. De la vârsta de 11 ani s-a aflat sub îndrumarea lect. univ. dr. Corina Ibănescu de la Facultatea de Muzică, Universitatea Transilvania, Braşov, iar din vara anului 2010, dupa o selecţie riguroasă (120 de pianisti pe 10 locuri), a intrat la Universitatea de Muzică şi Arte Dramatice din Viena la clasa profesorului Martin Hughes.
În cei 7 ani petrecuţi alături de pianista Corina Ibănescu, a obţinut peste 20 de premii I, 5 Mari Premii si 4 premii speciale atât la concursuri naţionale cât şi internaţionale fiind invitat în repetate rânduri să susţină recitaluri ca urmare a succesului avut.
A urmat cursuri de măiestrie cu Pavel Gililov şi cu Frank Wibaut la Academia de vară din Salzburg(în 2008 şi în 2009), cu Augustin Vergara de la Academia de muzică din Bilbao(2007) şi cu pianistul Horia Mihail la Braşov(2002).
A debutat ca solist în anul 2008 alături de orchestra filarmonicii din Ploieşti sub bagheta  dirijorului  Ilarion Ionescu Galaţi, cu concertul op. 18 nr. 2 de Sergei Rachmaninov. De atunci a susţinut peste 13 concerte cu orchestrele Filarmonicilor din Ploieşti, Braşov (la Braşov şi Sf. Gheorghe), Sibiu, Târgovişte, Bucureşti(orchestra de cameră a Radiodifuziunii şi orchestra naţională de tineret), Botoşani, Timişoara şi Craiova şi s-a aflat sub bagheta renumiţilor dirijori Ilarion Ionescu-Galaţi, Horia Andreescu, Tiberiu Soare, Wang Jin, Ovidiu Bălan, Romeo Râmbu, Ladislau Petru-Horvath şi Ovidiu Dan Chirilă.
În anul 2003 a susţinut o serie de recitaluri în Franţa unde s-a bucurat de cronici entuziaste: Dragoş Dimitriu, un pianist minune a interpretat cu brio toccata şi o sonată, scria La nouvelle republique, aceasta fiind doar una dintre numeroasele apariţii din presă (naţională şi internaţională).
De asemenea, Ioan-Dragoş Dimitriu s-a aflat pe scena a numeroase festivaluri dintre care amintim: Festival Internacional de Música de Verão, Paços de Brandão, Portugalia 2008, Festivalul Musica Coronensis, Braşov, 2009, Festivalul Tinerii şi Muzica, Bucureşti, 2009, Gala tinerilor laureaţi, ediţia a XIX-a, organizată de Societatea Română de Radiodifuziune, coordonată de doamna Ecaterina Stan 2009, Festivalul internaţional de muzică de cameră SoNoRo, Bucureşti, 2008.
În anul 2008, dar şi anul acesta a obţinut bursa SoNoRo  Interferenţe în cadrul  programului educativ din cadrul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo.
În tot acest timp a susţinut numeroase recitaluri în ţară şi în străinătate: Braşov, Bucureşti, Galaţi, Cluj, Târgovişte, Ploieşti, Piatra Neamţ, Tg. Jiu, Tulcea, Sf. Gheorghe (Arcuş), Austria, Franţa, Portugalia.

BÉLA BARTÓK (1881-1945). În vara anului 1945 (anul morţii compozitorului), chiar şi pe patul spitalului new-yorkez unde avea să-şi sfârşească zilele, Bartók mai lucra la finisarea a două partituri  Concertul pentru pian nr. 3 şi Concertul pentru violă  rămase până la urmă neterminate, însă în stadii diferite. La Concertul pentru violă, de pildă, autorul elaborase aproape în totalitate partea solistică şi un acompaniament de pian în care menţiona anumite sugestii orchestrale. Elaborarea concertului a fost finalizată de către compozitorul, violistul şi dirijorul Tibor Serly, născut în Ungaria, dar aflat în acea perioadă în S.U.A. unde studia cu Bartók. Serly a definitivat lucrarea utilizând schiţele păstrate de familia lui Bartók, adăugând însă şi anumite elemente de legătură care i s-au părut potrivite. Astfel finisat, concertul a fost prezentat în primă audiţie în luna decembrie a anului 1949, stârnind o serie de controverse, dar fiind îmbrăţişat cu entuziasm de către violişti, datorită posibilităţilor de etalare a calităţilor solistice pe care le oferă partida violei solo. Versiunea girată de Tibor Serly şi violistul William Primrose este cea care se cântă în această seară, dar trebuie menţionat şi faptul că în anul 1995 a apărut o altă versiune a concertului, realizată de Nelson Dellamaggiore şi supervizată de Peter Bartók (fiul lui Béla Bartók) şi violistul Paul Neubauer (în calitate de consilier editorial), pornind din nou de la schiţele lucrării, realizate de Bartók şi publicate pentru prima dată în facsimil (fotocopie), după cinzeci de ani de la moartea compozitorului. Concertul pentru violă este o lucrare reprezentativă pentru stilul bartokian din ultima perioadă de creaţie, stil caracterizat prin atenuarea durităţilor armonice sau a exacerbării expresivităţii ritmului; Bartók recurge aici la valenţele cantabilităţii melodice, dând încă o formă concretă acelei sinteze unice între modalism şi tonalitate, între cromatism şi diatonism asupra căreia se aplecase în întreaga sa activitate componistică. Concertul fusese conceput de Bartók la comanda virtuozului violist scoţian William Primrose, căruia îi scria  cu puţin timp înainte de a muri: Sunt foarte bucuros că ma aflu în situaţia de a te anunţa că Concertul dumitale pentru violă este gata în schiţă, astfel că pentru a scrie partitura consider că a mai rămas o muncă pur mecanică, după cum se spune. Dacă nu se întâmplă nimic, sunt sigur că în cinci sau şase săptămâni, aşa cred, îţi voi putea trimite partitura de orchestră, în a doua parte a lunii octombrie şi în câteva săptămâni după aceea o copie (sau, dacă doreşti, mai multe copii) după reducţia de pian.
Multe probleme interesante am întâmpinat în compunerea acestei lucrări. Orchestraţia trebuie să fie transparentă, mai transparentă decât în Concertul pentru vioară. De asemenea, caracterul sobru, mai bărbătesc al instrumentului dumitale a avut o anumită influenţă asupra caracterului general al acestei lucrări. Nota cea mai înaltă este La, dar eu am exploatat îndeosebi registrul grav. Concertul este conceput într-un stil mai degrabă virtuoz. Există, probabil, şi unele pasagii foarte dificile sau de necântat (uncomfortable or unplayable). Acestea vor putea fi revăzute mai târziu după ce voi primi observaţiile dumitale. Lucrarea este alcătuită din trei părţi; prima dintre ele este cea mai amplă şi cea mai elaborată din punct de vedere al dezvoltărilor tematice; începe cu un solo plin de melancolie al violei, dar parcursul expresiv alternează momentele de introspecţie cu cele de culminaţie dramatică; partea a doua începe în atmosfera liniştită a unei rugăciuni, dar încheierea ei face o trecere treptată spre atmosfera plină de vioiciune a finalului împrospătată prin valorificarea unor secvenţe de dans popular ca şi de spectaculoase efecte de virtuozitate instrumentală.

GEORGE ENESCU (1881-1955). La solicitarea Conservatorului din Paris, tânărul Enescu compunea în anii 1904-1906, patru piese de concurs pentru diferite instrumente: Allegro de concert pentru harpă cromatică, Cantabile şi Presto pentru flaut, Piesă de concert (Concertstück) pentru violă şi Legendă pentru trompetă. Piesa de concert pentru violă se situează stilistic în zona Simfoniei concertante pentru violoncel şi, potrivit personalităţii enesciene, nu urmăreşte doar evidenţierea potenţialului tehnic al violei ci şi a celui expresiv. W. G. Berger sesiza prezenţa aici a unor aspecte instrumentale atât de particulare ale gândirii enesciene: trăsăturile [de arcuş] purtate, fluctuaţiile agogice şi dinamice la tot pasul, acel rubato specific, apoi complexa valorificare a nucleelor tematice ca şi atenta depistare şi gradare a zonelor timbrale specifice fiecărei coarde, fiecărei poziţii…. Acompaniamentul orchestral  realizat după partitura pianistică enesciană de către maestrul Mihail Secikin  este suficient de transparent, pentru a servi viola solo, dar şi suficient de consistent în momentele tematice, pentru a răspunde gândirii orchestrale enesciene.

FRÉDÉRIC CHOPIN  (1810-1849). A fost unul dintre marii artişti romantici  polonez prin naştere  a cărui sensibilitate şi vibraţie lăuntrică şi-au găsit expresia aproape exclusiv prin intermediul pianului. Felul său de a cânta la acest instrument, precum şi paginile muzicale pe care i le-a dedicat i-au atras denumirea de poet al pianului. Concertul în mi minor a fost compus în anul 1830, se spune, sub impulsul trăirilor generate de evenimentele revoluţionare ale epocii, dar şi sub impulsul puternicelor sale sentimente de iubire pe care le nutrea pentru cântăreaţa Constasntza Gladkowska. Năvala şi intensitatea trăirilor tânărului compozitor (Chopin avea atunci doar douăzeci de ani) se materializează în superbe şi generoase linii melodice, care exprimă cu prisosinţă, şi fermitatea voinţei în acţiune dar şi gingăşia unor sentimente intime, şi căldura unor efuziuni romantice. Concertul începe cu o expoziţie orchestrală destul de amplă; impetuoasă şi cu accente dramatice, tema întâi este completată de suavitatea uşor neliniştită a celei de-a doua teme; ele vor fi amplu comentate în cântul pianului care, odată intrat în acţiune trimite orchestra în plan secundar, acaparând aproape în întregime atât esenţa fluidului sonor cât şi ornamentarea acestuia. Despre partea lentă, însuşi Chopin preciza: Romanţa trebuie să lase impresia că ochiul se odihneşte pe o privelişte familiară şi dragă, ce trezeşte în suflet scumpe amintiri. Totul se petrece într-o noapte de primăvară în care peisajul plin de amintiri şi de miresmele naturii reînviate este luminat de razele lunii. Distribuită mai echilibrat între cei doi parteneri (pianul şi orchestra), partea a treia aduce o muzică plină de culoare şi antren, o muzică luminoasă, solară, în care se împletesc deopotrivă şi starea de sărbătoare dar şi cea de introspecţie, pe marginea elanurilor şi frământărilor vârstei tinere.

SURSA

Reclame
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s