Botosani – Concert Simfonic

FILARMONICA DE STAT BOTOSANI
Strada  Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 13 mai 2010, ora 18,30
Sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Botoşani

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: FLORIN TOTAN
Solist: MIHAI RITIVOIU,  pian

În program:

S. Rahmaninov: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 2, în do minor, op. 18
                    Moderato
                    Adagio sostenuto
                    Allegro scherzando; Meno mosso; Moderato; Meno mosso

P a u z ă 

Fr. Liszt: Preludiile, poem simfonic
                    Andante; Andante maestoso; Listesso tempo; Allegro ma non troppo;                     Allegro tempestuoso; Un poco più moderato; Allegretto  pastorale;                         Poco a poco più di moto sin al Allegro; Allegro marziale animato;                          Andante maestoso

R. Wagner: Uvertura operei Tannhäuser
                    Andante maestoso; Allegro; Molto vivace; Tempo primo

 

FLORIN TOTAN. S-a născut în anul 1955. A studiat dirijatul cu Constantin Bugeanu (1980-1984) la Bucureşti şi s-a perfecţionat cu Franco Ferarra la Siena (1983) şi R. Schumacher la Paris şi Berlin (1990 şi 1991). Decisivă pentru formarea sa dirijorală a fost întâlnirea cu Maestrul Celibidache, studiind cu el la München şi Mainz (1982-1990). A câştigat Concursurile Internaţionale de la Mürzzuschlag (Austria)  1990 (ex aequo cu Jim Wang) şi Berlin  1991 (dirijând în finală, Berliner Symphonie Orchester în sala Schauspielhaus). Florin Totan este unul dintre muzicienii români cu c intensă activitate concertistică  peste hotare, dirijând frecvent în Anglia, Belgia, Franţa, Germania, Serbia, Croaţia, Elveţia, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Israel, Turcia, Egipt, SUA, Mexic, El Salvador, Venezuela şi Brazilia. A dirijat la festivaluri prestigioase: Paris-Jouvissy (1985), Avignon (1990, 1992, 1994), Bergamo (1997, 2008) şi Brescia (2005), Enescu  Bucureşti (1998), Rovinj, Osor şi Sisak (Croaţia), Niş (Serbia), I-ul Festival al Muzicii Româneşti de la Londra (2005). A fost dirijor permanent al Filarmonicii din Botoşani (1987-2000), iar din anul 2000, este dirijor al Filarmonicii din Râmnicu Vâlcea. În 1990, a înfiinţat prima orchestră particulară din România, care susţine anual 8-10 concerte (cu solişti şi dirijori invitaţi). In Memoriam Celibidache este proiectul său cel mai drag, susţinând cursuri şi seminare despre tehnica dirijorală şi filozofia muzicală a Maestrului său, la Bucureşti dar şi în Portugalia, Spania, Italia, Franţa, SUA şi Brazilia

MIHAI RITIVOIU. S-a născut la Bucureşti în anul 1989. A studiat pianul în oraşul său natal, la liceul Dinu Lipatti, clasa de pian a profesoarei Alma Peter-Apostoleanu, şi mai apoi la liceul George Enescu, clasa de pian a profesoarei Gabriela Enăşescu. În prezent este student în anul al III-lea la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, clasa maestrului Viniciu Moroianu. A urmat cursurile de măiestrie ale unori reputaţi pianişti şi pedagogi precum Gabriel Amiraş, Dimitri Bashkirov si Dominique Merlet.
Pianistul a câştigat importante premii la concursuri internaţionale şi naţionale: Premiul I la Concours musical de France (Paris, 2002), premiul al II-lea la Concursul Internaţional de Pian de la San Sebastian (Spania, 2004), premiul I la Concursul Internaţional de Pian Jeunesses Musicales (Bucureşti, 2006); precum şi premii I la Olimpiadele Naţionale de Muzică de la Arad (2006) şi Bacău (2008). În 2010, Mihai Ritivoiu a câştigat premiul I la prima ediţie a Concursului Naţional Dinu Lipatti, premiu ce i-a adus posibilitatea de a concerta in Elveţia, la Lausanne. Mihai Ritivoiu a susţinut recitaluri la Sibiu  Sala Thalia, Bucureşti  Muzeul George Enescu,  sala mică a Atheneului Român şi Teatrul Act, la Arcuş  în  cadrul festivalului Gala Tinerelor Talente. În 2007 şi 2008 a concertat pe scena Atheneului Român, ca solist al orchestrei Lyceum Strings dirijată de Bogdan Vodă. Mihai Ritivoiu este, de asemenea, un foarte activ muzician de cameră. În anii 2008 si 2009 a fost bursier al programului Sonoro-Interferenţe, în cadrul caruia a concertat pe scene din Italia şi România, în formaţii camerale, alături de muzicieni de renume internaţional precum Bernhard Naoki Hedenborg şi Alexander Sitkovetski.

SERGHEI RAHMANINOV (1873-1943). Stilistic, Rahmaninov aparţine epocii postromantice, asta însemnând o continuitate semnificativă în raport cu elementele epocii precedente (romantismul) dar şi neexcluderea elementelor din curentele nou apărute la vremea respectivă (impresionism, expresionism), fără însă a ancora decisiv în sfera vreunuia dintre acestea. Faptul că a fost şi unul dintre marii pianişti ai secolului XX  dacă nu chiar cel mai mare  marchează profund creaţia sa dedicată acestui instrument, întrucât înmagazinează în ea  şi pretinde interpreţilor  întreaga paletă a posibilităţilor sale tehnice şi expresive. Concertul pentru pian şi orchestră nr. 2, în do minor, a fost compus în anii 1900-1901. Alături de celebra Rapsodie pe o temă de Paganini, este cel mai des cântat dintre concertele rahmaninoviene pentru pian, iar acest lucru se datorează suflului romantic pregnant al muzicii sale, conciziunii şi limpezimii expresive, frumuseţii şi nobleţii liniilor melodice, coloritul general slav, pătruns de o intensă melancolie şi pigmentat de ardente izbucniri pasionale.
Partea întâi, Moderato, debutează cu un şir de acorduri ale pianului solist, ce parcurge gradat intensitatea sonoră de la un pianissimo abia perceptibil la un fortissimo energic, clocotitor, moment ce pregăteşte intrarea în scenă a temei principale  o melodie fluentă, amplă, plină de pasiune dar şi de solemnă nobleţe. Expunerea iniţială a temei aparţine instrumentelor de coarde din orchestră, pianul însoţind-o cu învăluitoare figuraţii armonice sau continuând-o cu comentarii în acelaşi caracter cu tema; aceste comentarii evoluează la un moment dat spre un prim moment culminant în care capul temei este articulat răspicat. Relaxarea acestui moment dramatic este adusă de intonarea temei a doua, o melodie de asemenea cantabilă, dar luminoasă, senină (în relativa majoră: mi bemol), generatoare de efuziuni lirice, melodie iniţiată de viole şi cântată în cea mai mare parte de pian. Discursul muzical al acestei părţi se bazează în principal pe evoluţiile unor elemente deduse din tema întâi, evoluţii ce creează succesiv momente pline de avânt impetuos, de pregnante confruntări dramatice, de vibrant şi autentic romantism, momente ce alternează cu puţine clipe de respiro, ţinând de lirica temă secundară  prezentată, în repriză, în sunetele învăluitoare ale cornului.
Partea a doua, Adagio sostenuto, este un mic poem sonor închinat liniştii, visării meditative; această atmosferă este tulburată la un moment dat de o mişcare mai vie (Più animato, Più mosso) în care par a năvăli imagini impetuoase şi chiar confruntări pasionante din prima parte a concertului; după o scurtă cadenţă a pianului solist, mişcarea Adagio sostenuto revine, readucând expresia muzicală pe apele calme, liniştite ale meditaţiei şi visării.
Finalul concertului îmbină (alternează) două imagini sonore diferenţiate şi prin expresie şi prin articularea lor sub semnul a două indicaţii diferite de tempo. Prima este definită prin indicaţia Allegro scherzando şi are ca element caracteristic ritmul  pregnant, viguros, bărbătesc  care determină o expresie mai degrabă fermă, debordantă, decât glumeaţă (scherzando); a doua idee-imagine muzicală este definită prin indicaţia Moderato şi are ca element expresiv de bază melodia. Expresia acestei melodii este mai anevoie de definit, oscilând între tristeţe şi hotărâre, între liric şi dramatic  este, în orice caz, o melodie de cuceritoare frumuseţe şi de autentică nobleţe expresivă, o melodie ce instituie o stare sufletească ce ar putea fi definită ca rahmaninoviană. Cele două teme-imagini sunt urmate, fiecare, de câte un moment de trecere (Meno mosso) şi sunt reluate alternativ de câte două ori. Prima reluare a episodului Allegro scherzando constituie şi o dezvoltare-amplificare a imaginilor specifice, iar a doua reluare a sa este mai degrabă un moment de pregătire a culminaţiei finale a concertului, culminaţie bazată pe episodul Moderato; dacă prima reluare a episodului Moderato nu aducea alte modificări decât cea de tonalitate, cea de a doua şi ultima sa reluare îi modifică fundamental expresia; indicaţia de mişcare este acum Maestoso, iar tonalitatea este acum do major (omonima majoră a tonalităţii de bază a concertului); superba linie melodică este acum preluată şi amplificată sonor de întreaga orchestră (pianul o contrapunctează ritmic), iar expresia romantică atinge apogeul.
Cele ce mai urmează de-aici înainte  Più vivo şi Risoluto  sunt pur şi simplu două momente ce pregătesc punctul de final al concertului.

 

FRANZ LISZT (1811-1886). Anul acesta, la data de 22 octombrie, se împlinesc două sute de ani de la naşterea sa. A fost unul dintre marii compozitori ai veacului romantic şi un nu mai puţin celebru pianist, organist şi dirijor. Afirmarea sa în domeniul muzicii a fost timpurie, la vârsta de unsprezece ani, talentul său pianistic fiind apreciat şi încurajat de însuşi Ludwig van Beethoven (1770-1827)  marele clasic vienez, căruia i-a fost prezentat. În anii care au urmat, faima sa, dar şi prezenţa propriu-zisă în concerte, căpătase o amploare efectiv europeană, astfel încât nu e de mirare că Liszt însuşi se autodefinea la un moment dat cetăţean al lumii.
Franz Liszt era un romantic ardent, fascinat de gesturile artistice grandilocvente, de sonorităţile fastuoase, de efectele coloristice spectaculoase, de virtuozitatea dusă până la limitele maxime ale posibilităţilor umane. Ca romantic fermecat de prospeţimea creaţiilor populare, Liszt a cultivat şi impus în viaţa muzicală a epocii rapsodia şi, tot în virtutea esteticii romantice, a creat specia muzicală denumită poem simfonic. Poemul simfonic s-a născut din predilecţia romanticilor pentru programatismul muzical, din convingerea că un anumit subiect artistic poate fi redat cu aceeaşi forţă expresivă, utilizând mijloacele de exprimare ale diferitor arte: poetice, plastice, muzicale. Această concepţie şi această nouă specie muzicală au dus la modificarea unor repere compoziţionale tradiţionale, îndeosebi în structura formei muzicale, care devine mai liberă; apar teme-personaje care circulă pe parcursul întregii lucrări; părţile unei lucrări nu mai sunt strict diferenţiate, iar discursul muzical capătă un caracter unitar mai accentuat.
Liszt n-a utilizat elementele specifice poemului simfonic doar în lucrările intitulate astfel, ci a extins concepţia poematică şi asupra altor specii muzicale existente, modificându-le structura arhitecturală şi conţinutul expresiv.
Poemul simfonic Preludiile, compus în anul 1854, preia ca titlu şi ca program poetico-filosofic un pasaj din volumul Les Meditations poetiques (Meditaţiile poetice), publicat în 1820, al francezului Alphonse de Lamartine (1790-1869). Acest program este înscris chiar la începutul poemului lisztian: Viaţa este ea oare altceva decât o serie de preludii la acest cântec necunoscut, a cărui notă primă şi solemnă o intonează moartea?  Iubirea înfrumuseţează cu aureola ei toată existenţa; dar în al cui destin, oare, primele desfătări ale norocului nu au fost tulburate de urletele furtunii, care cu suflul său aspru îi răpeşte speranţele cele mai luminoaseşi cine în adâncurile tainice ale sufletului său nu se îndreaptă cu bucurie după asemenea zguduiri către liniştea minunată de la ţară ca să-şi legene amintirile? Atunci când, însă, trompetele dau semnalul de alarmă, fiecare, după rangul său se avântă în luptă pentru a-şi face datoria. Pornind de la programul dat, comentatorii au stabilit că în acest poem simfonic pot fi distinse cinci episoade: I. Omul, fiinţă muritoare  o meditaţie generală asupra condiţiei umane; II. Dragostea  care aureolează şi împlineşte; III. Lupta cu viaţa  înfruntarea furtunilor şi adversităţilor; IV. În sânul naturii  care tămăduieşte şi dă noi puteri; V. Chemarea la luptă  – un marş triumfal în care sunt rechemate şi motivele episoadelor precedente, acum în versiuni eroice. Este de remarcat diferenţa de accepţiune a meditaţiilor poetice lui Lamartine şi a meditaţiilor muzicale ale lui Liszt în ceea ce priveşte sensul vieţii. Poetul diminuează semnificaţia vieţii – o serie de preludii la un cântec necunoscut – iar compozitorul pare a afirma că aceste preludii-întâmplări prin care trecem sunt tot ceea ce contează. Sau, altfel spus, o viziune poetică sumbră, pesimistă a generat o muzică tonică, vibrantă, ce afirmă măreţia vieţii.

RICHARD WAGNER (1813-1881). Opera Tannhäuser subintitulată Lupta cântăreţilor de la Wartburg a fost compusă între anii 1843-1845 pe un libret ce are la bază o întâmplare reală, o întrecere a cântăreţilor consemnată în localitatea respectivă, în anul 1206, şi un personaj istoriceşte omologat, cavalerul Heinrich Tannhäuser, în jurul căruia s-au ţesut întâmplări devenite legendă şi simbol al răscumpărării păcatelor prin iubire curată şi sinceră, prin devotament, prin pocăinţă şi jertfă. Uvertura este construită pe teme sau motive muzicale din operă şi s-a dorit a fi o sinteză simfonică a întregii acţiuni; în secţiunea centrală a uverturii, sunt folosite teme ce ilustrează momentele de desfătare la care participă cavalerul Tannhäuser pe Muntele Venerei  tema bacanalei, imnul adresat Zeiţei Voluptăţii  dar începutul şi mai ales finalul uverturii sunt dominate de tema cunoscută sub denumirea de marşul pelerinilor  motivul muzical cu aspect de coral medieval care rămâne stăruitor în memoria auditorilor mult după ce orchestra sau şi corul îşi încheie interpretarea propriu-zisă. Muzica acestui marş exprimă cu mare pregnanţă imaginea acelor oameni  înţelepţiţi la un moment dat  care mergeau pe jos la Roma pentru a face penitenţă şi a primi iertarea păcatelor de la sfântul părinte  papa. Intensitatea acestei credinţe în izbăvire a fost transfigurată şi transferată parcă în expresivitatea intensă a muzicii. În spectacol, parcursul muzical al uverturii se încheie cu o tranziţie spre prima scenă, dar datorită puternicei expresivităţi a marşului pelerinilor, în concert, Uvertura Tannhäuser se încheie cu reluarea chiar amplificată a marşului ce culminează apoteotic.

SURSA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s