Un batran copac a ras…

Imi plac povestirile din care poti lua invatatura. Unele sunt foarte profunde… Trebuie sa ai rabdare sa citesti pana la capat si apoi sa iei INVATURA din ea. Daca iei invatatura, „risti” sa eviti multe neplaceri…, daca nu o iei…, la final vei spune…

 

In India, tara fabulei ,intr-un colt de tara linistit unde curgea pe atunci un raulet. Un raulet molcom si cristalin, intr-o albie ingusta , nu prea adanca , captusita cu nisip auriu sub cerul tacut si albastru. In vremea aceea traiau in raulet o mica familie de pestisori aurii si un rac mare, inarmat cu doua foarfece puternice uriase. Pestisorii aurii nu legasera prietenie cu el, ci se dadeau in laturi, cu respect din calea lui.

Pestisorii se tineau laolalta. Rauletul curgea in matca lui obisnuita, cantand si murmurand vesel, iar in apa-i cristianlina pestisorii o duceau ca intr-un paradis. Fiind o apa mai ferita, nu se nimerea nici un pescar cu vreo plasa, asa ca puteau trai fericiti si fara griji. Din cand in cand,isi cautau de joaca, tasnind in sus, faceau cateva miscari pe oglinda stralucitoare si luminoasa a apei, aruncau o privire spre blajinul cer albastru si se inapoiau acasa intre ai lor.

Dar in apropierea rauletului, se intaindea o bucata de pamant mlastinos, iar in mijlocul mlastinei se inalta un copac batran, acela care nu s-a amestecat, ci abia la urma a ras, de unul singur.

Un cocostarc isi facuse cuib pe o ramura de-a lui. Noaptea si-o petrecea in cuib. Ziua umbla pe picioarele-i lungi, puternice, prin mlastina. Ochisorii lui cafenii-rosiatici cautau viermisori, hrana ce-i placea foarte mult. Cum zarea vreunul, intindea ciocul lung si-l inghitea. Unu, doi, trei, si asa mai departe pana se ghiftuia.

Dupa aceea se plimba in voie prin mlastina; cateodata clampanea din cioc; altadata picioarele-i lungi porneau la dans. Uneori scotea pietricele si, ca un copil zburdalnic, le arunca in aer.

De toate acestea pestisorii nu stiau. Toate le erau ascunse de florile de lotus. Iar de se intampla vreodata ca o pietricica ratacita din joaca cocostarcului sa cada la ei in raulet, pestisorii erau incredintati ca a cazut din inaltul cerului.

Si asa se scursese timp indelungat, pana cand vremuri grele se abatusera asupra pestisorilor aurii, asupra vecinului lor strain, racul, asupra cocostarcului din mlastina, asupra acelui colt de tara.

Incepusera calduri mari in tot tinutul. Pe zi ce trecea era tot mai cald, Soarele era din ce in ce mai arzator si aproape sorbise rauletul cu totul.

Ce vor face pestisorii? Inotau prin apa tot mai scazuta, speriati, pierduti, din ora in ora tot mai deznadajduiti. Nu le mai ardea de joaca, si din cand in cand, cate un pestisor urca la suprafara sperand sa vada macar un nor de ploaie, dar nu gaseau, iar soarele era tot la fel de arzator.

Abia atunci aflara ei de cocostarc. Odata, un pestisor cand se inapoie de la suprafata raului veni cu o veste minunata: “am vazut un pasaroi ciudat, stand intr-un picior, pe mal, aplecat peste raulet, dus pe ganduri , cu ochii pe jumatate inchisi.”

A doua zi la fel, a treia zi la fel… minunea starnea tot mai multa curiozitate. “Trebuie sa fie un cucernic care a facut un legamant cu Dumnezeu sa stea intr-un picior si sa cugete mereu… trebuie sa fie foarte intelept daca cugeta atat… poate ne va da un sfat”

Un peste care era stiu ca cel mai intelept urca la suprafata sa vorbeasca cu el:
– Mare si puternica faptura, ingaduie in indurarea ta unui biet pestisor auriu sa te intrebe ceva. De dragul cui ai facut legamant si stai intr-un picior?

– De dragul vostru – sosi imediat raspunsul.

– Si la ce te gandesti tot timpul?

– La voi si la cum sa va scap. Am ajuns la hotararea ca trebuie sa va mutati.

– Dar noi nu avem picioare. Cum sa ne mutam?

– Ma jertfesc eu – raspunse cocostarcul – sa va mut, pe rand, in ciocul meu. Va voi duce intr-un lac din apropiere, unde nu veti mai avea probleme cu seceta. Voi lua in cioc pe unul dintre voi si la intoarcere el va va spune ce a vazut.

Zis si facut… Lua un peste…il ridica in vazduh, pestele povestii tutror celorlalti de lacul din apropiere pe care il vazuse si astfel toti acceptara bucurosi propunerea. Mutarea incepu imediat. Pestii mari cate unul, ceilalti cate 2-3 deodata. Racul observa toate acestea, dar nu se putea dumiri. El nu il credea pe cocostarc.
Si, ce-i drept, nici pestisorii nu ar fi trebuit sa-l creada… Cocostarcului ii place pestele; nu-i place insa sa inoate, sa-si ude picioarele lungi. Cand veni seceta, un timp indelungat se hrani numai cu viermisori uscati, morti, care nu-i cadeau prea bine. Se apropiase de raulet si se intrebase “sa-mi ud picioarele?” Si uite ca pestisorii i se oferisera ei insisi, i se varasera in cioc…

Acum ii ducea inspre lacul din padure. Nu ajungea insa decat pana la copacul singuratic din mijlocul mlastinii, unde isi avea cuibul. Aseza pestele adus pe un ram, il strapungea cu ciocul si incepea ospatul. Carnea o manca si oasele le arunca la picioarele copacului. Si asa, pana la ultimul peste.

Si abia cand flamanzi din nou si slabi de foame isi aduse aminte ca in rau vazu si un rac.”Fie, gandi el, Bun si un rac… are pielea cam tare,. dar am sa i-o jupoi.”

Se grabi cu picioarele lui lungi spre raulet si striga:
– Hei, racule, racule!

Neincrezator racul se apropie
– Iarta-ma ca am uitat de tine, am venit sa te transport dincolo.
– Cum?
– In cioc, ca si pe ceilalti.
– Nu , raspunse linistit racul, pestisorii aurii sunt mici si usori. Eu sunt mare si greu si port o platosa grea. N-ai sa ma poti duce asa, m-ai putea scapa pe drum si, pentru mine, ar fi moarte sigura.

Cocostarcului nu-i placura aceste vorbe. Dar cum foamea nu-i dadea pace ramase pe loc. Dupa un timp racul ii spuse:
– Daca esti intr-adevar atat de marinimos, atat de milostiv, nu numai cu pestisorii aurii si stralucitori, dar si cu un rac ca mine, ingaduie-mi sa ma tin de gatul tau lung si sa ma porti asa pana la rau.
– Bine, consimti de nevoie cocostarcul.(Cand ii e foame pana si desteptul se prosteste) Si se inalta cu racul de gat.

Din inalt, racul zari indata copacul si mormanul de oase din jurul lui. Va sa zica nu degeaba l-a banuit el – e un ucigas! Si cum cocostarcul vru sa o ia spre copac, racul stranse o data din cleste.

– De ce ma ciupesti? intreba cocostarcul
– Vreau sa-ti spun ca ai ratacit drumul. Nu ma duci inspre rau…
– Zbor catre copac, spre cuibul meu, unde am sa te primesc ca oaspele meu drag.

Racul stranse si mai tare.
– Nu vreau sa fiu acum oaspetele tau. Du-ma inati la rau, dupa ce ma racoresc, vin eu singur la tine.
– Nu, inati mergem la copac!

Clestele se stranse si mai tare, infingandu-se in gat
– Fie cum vrei, nerecunoscatorule! tipa cocostarcul, dar desfa putin clestele.
Racul desfacu putin clestele. Vazand ca nu e de gluma, cocostarcul se gandi sa scape de rac si de clestele sau. Zbura cu el de-a dreptul spre apa. Ajuns deasupra apei, zise:
– Acum da-mi drumul de gat si arunca-te in apa.
Dar inainte ca racul sa se desprinda, clestele sau reteza gatul ucigasului.

Si atunci, copacul batran, care vazuse totul, dar nu se amestecase, izbucni in ras din toata inima…

Reclame
Acest articol a fost publicat în Povestiri ... cu morala. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Un batran copac a ras…

  1. Pingback: 14 postări în Top 100 WP (21.07.2011) « România Evanghelică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s