Bunule doctor, sunt bolnav?

– Bunule doctor, sunt bolnav?

Aceasta a fost întrebarea cu care iepuraşul intră gâfâind în cabinetul medical. În aşteptarea răspunsului, buzele îi tremurau într-una.

Doctorul era obişnuit cu astfel de întrebări. Era obişnuit şi cu iepuraşi, numai că, de data asta… Ei bine, de data asta deschise ochii atat de mari, încât ohelarii i se ridicară parcă singuri pe nas şi i se opriră pe frunte.

– Ce fel de iepure eşti tu? întrebă doctorul aproape speriat.

– Nu sunt iepure… sunt iepuraş, bunule doctor.

– Ce fel de iepuraş?

Între timp doctorul îşi pusese o altă pereche de ochelari şi ştergea grăbit o a treia. Izbuti, în sfârşit, să dea glas nedumeririi.

– Bine, dar… iartă-mă, zise el, consult de-o viaţă întreagă tot soiul de iepuraşi: adevăraţi, de turtă dulce, de ciocolată, de catifea, dar nu te supăra, tu nu semeni a iepure! Ai avut vreun accident?

– Nu!

– Mda, se scărpină doctorul după ureche. Ştii, arăţi de parcă tocmai ai fi scăpat din gura unei haite de câini. Îţi lipseşte o lăbuţă…

– Ştiu, bunule doctor. Asta nu-i nimic…

– Cum nu-i nimic? Eşti ciung!

– Provizoriu. Am s-o capăt înapoi.

– Nu pricep, zise doctorul scuturându-şi capul cu atâta putere, incât boneta i se rostogoli de-a dura pe podea.

– Ştiţi, începu să explice fără chef iepuraşul, mâna am împrumutat-o cuiva.

– Cum ai împrumutat-o ?!?

– Să vedeţi, continuă iepuraşul, venind spre cabinet, am auzit o voce stinsă in scorbura unui copac. „Oricine ai fi, dă-mi, te rog, o mâna de ajutor. Nu pot ieşi din scorbură ”.Era o biată pasăre ce îşi găsise acolo adăpost de frica uliului. Aşa zicea într-una: „Dă-mi o mână de ajutor…” Cum să nu i-o dau? I-am dat-o de tot, poate mai are nevoie. Dar nu despre asta e vorba, doctore, ci despre altceva, suspină iepuraşul. Spuneţi-mi, sunt bolnav? Grav bolnav?

– Se înţelege, fără o mână… Dar, ia stai! se încruntă doctorul. Îţi lipseşte şi un picior! Nu cumva… l-ai împrumutat?

Iepuraşul nu-şi mai găsea astâmpărul.

– Iertaţi-mă, domnule doctor. Dumneavoastră vă luaţi cu vorba… lăsaţi piciorul. Altul e necazul.

– Cum altul?se holbă doctorul şi ochelarii îi cazură parcă singuri de pe frunte în buzunarul halatului.

– Cu piciorul e limpede. Eu l-am dat…

– ???

– Mă rugase o broască ţestoasă. Era răsturnată pe spate, îşi bălăbănea picioarele şi striga: „Oricine ai fi dă-mi, te rog, un picior, ca să mă răstorn la loc ” . I l-am dat de tot. Poate mai are nevoie… Dar nu asta mă aduce la dumneavoastră.

– Nici asta? Dar e nemaipomenit! Eşti extraordinar…

– Altceva mă îngrijorează … şi încă de mult…

– Ştiu! Exclamă doctorul. Urechile?

– Ce-i cu urechile?

– Îţi lipseşte o ureche!!!

– A, da, spuse nepăsător iepuraşul. I-am dat-o strurzului…

– De ce? Doar are ureche şi încă muzicală. De ce?

– Aici e vina mea… Venind încoace l-am auzit cântând. Cânta într-adevăr minunat. În tufişuri nişte vrăbii ciripeau: „E sturz! E sturz!”. Grăbit cum eram, îngrijorat, zăpăcit, ştiu eu, am înţeles: „surd”. Mi-am zis: „Cântă atât de frumos, păcat să fie surd.” Şi i-am dat o ureche de-a mea.

– Struzului?

– Da, surdului… vreau să zic sturzului. E vina mea, v-am spus. Dar nu-i nimic, ureche o pot lua înapoi. Şi piciorul. Şi mâna. Se pot lipi la loc. Sunt doar un iepuraş de traforaj. Altceva, repet, mă aduce la dumneavoastră. Să vedeţi…

Dar doctorul nu mai asculta spusele iepuraşului. Îl privea doar cu ochi blânzi, duioşi. Şi când iepuraşul se opri, spuse doar atât:

– Tu, iepuraşule, ai o inima de aur!

Îl strângea la piept, mângâindu-l pe creştet. Dar iepuraşul nu-şi mai putea ţine lacrimile. Începu să plângă şi plângea, plângea cu hohote.

– Vedeţi? izbuti el în cele din urmă să vorbească. Vedeţi? Tocmai asta m-a adus la dumneavoastră. Toată lumea îmi spune la fel: că am o inima de aur. E grav, doctore? E grav? Ştiu, la mine totul e din lemn. Asta nu mă deranjează. Dar inima, inima nu vreau să fie de aur. Aş vrea o inimă adevărată. De aceea am venit… De ce zâmbiţi? De ce? Plângea iepuraşul şi nu se opri decât în clipa când în ochii doctorului se iviră două boabe limpezi şi fierbinţi. Atunci întrebă:

– Sunteţi bolnav, bunule doctor? E grav? Să chem un doctor?

Nu mai aşteptă însă răspunsul. Se răsuci şi plecă în goana…

Reclame
Acest articol a fost publicat în Povestiri ... cu morala. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Bunule doctor, sunt bolnav?

  1. magda zice:

    e superba povestirea, ce frumos ar fi sa avem toti inimi de aur……

    Apreciază

  2. Pingback: 11 postări în Top 100 WP (24.07.2011) « România Evanghelică

  3. Ana zice:

    Ce bine ar fi sa ne vedem inima care de multe ori e de …lemn, si sa cerem si noi o inima adevarata macar daca nu indraznim sa cerem una de aur

    Apreciază

  4. Ed zice:

    O inima de aur…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s