FILARMONICA DE STAT BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211
Telefon-Fax: 004-0231/51 65 10 – secretariat-director
Telefoane: 004-0231/58 10 39 – consultant artistic
004-0231/58 10 09 – contabilitate
Vineri, 30 septembrie 2010, ora 18,30
Sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Botoşani
ZILELE GEORGE ENESCU
ediţia a XXXV-a
Deschiderea stagiunii simfonice 2011/2012
CONCERT SIMFONIC
Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: DANIEL GOIŢI, pian
În program:
George Enescu: Suita pentru orchestră nr. 1, în do major, op. 9
Preludiu la unison: Modérément
Menuet lent: Mouvement du precédént
Intermede: Gravement
Final: Vif
P a u z ă
Fr. Liszt: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1, în mi bemol major
Allegro maestoso. Tempo giusto
Quasi Adagio Allegretto vivace Allegro animato
Allegro marziale animato
Fr. Liszt: Preludiile, poem simfonic
Andante; Andante maestoso; Listesso tempo; Allegro ma non troppo; Allegro tempestuoso; Un poco più moderato; Allegretto pastorale; Poco a poco più di moto sin al Allegro; Allegro marziale animato; Andante maestoso
MIHAIL SECIKIN
dirijor
S-a născut în anul 1943, în oraşul Harkov din Ucraina. Iniţial s-a pregătit să devină şi a activat chiar ca pianist concertist; a început studiul pianului cu o soră a celebrului Vladimir Horovitz; în anul 1967 câştigă laurii unui concurs republican de pian, la Kiev, după care urmează o perioadă de activitate solistică susţinută de-a lungul şi de-a latul fostei U.R.S.S. În paralel, în anul 1972, absolvă cursul de dirijat orchestră la Conservatorul din Kiev, clasa maestrului Kanerstein, iar în anul 1975 îşi susţine şi aspirantura sub îndrumarea cunoscutului dirijor ucrainean, Stepan Turceak.
Îşi începe cariera dirijorală ca angajat al Orchestrei Simfonice din Zaporojie (1976-1978); continuă ca dirijor permanent al Teatrului de Operă din Doneţk (1978-1988). În anul 1988 se stabileşte în Republica Moldova, la Chişinău, unde desfăşoară o activitate complexă: dirijor permanent al Operei Naţionale, dirijor al Filarmonicii şi al Orchestrei de Cameră din acelaşi oraş (Chişinău); concomitent cu activitatea dirijorală, susţine şi o intensă activitate didactică, ca profesor universitar la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.
Pentru activitatea sa artistică, în anul 1996, dirijorului Mihail Secikin i s-a acordat titlul de Maestru în Artă al Republicii Moldova.
În anul 2000 a primit şi cetăţenia română, iar din stagiunea 2001/2002 deţine şi postul de dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Botoşani.
De la data de 1 aprilie 2004, maestrul Mihail Secikin este angajat şi ca dirijor principal al Filarmonicii Naţionale din Chişinău.
Activitatea sa dirijorală mai cuprinde şi turnee cu concerte sau spectacole de operă susţinute în Italia, Ucraina, Belarus, Spania. În această lună a efectuat un micro-turneu în Elveţia, la pupitrul central al Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca. În România, în afară de Botoşani a mai fost prezent în centrele muzicale Iaşi şi Timişoara, ca dirijor de operă, la Oradea şi Sibiu, ca dirijor al filarmonicilor respective.
DANIEL GOIŢI
pian
S-a născut la Reşiţa, în data de 5 august 1968. A început studiul pianului la Şcoala de Muzică din acelaşi oraş, cu profesorii Maria Jeba şi Gheorghe Ghera, continuându-l apoi la Liceul de Muzică din Cluj-Napoca, cu profesoara Irina Szarvady şi, în cele din urmă, la Conservatorul de Muzică Gheorghe Dima tot din Cluj-Napoca, cu profesoara Ninuca Oşanu-Pop. După absolvirea conservatorului, în anul 1990, Daniel Goiţi a urmat cursuri de interpretarea pianistică la Hochschule der Kunste din Berlin.
Primul premiu la un concurs de interpretare l-a primit la vârsta de 11 ani, în anul 1979, după care a urmat un întreg şir de premii la concursurile naţionale pentru elevi şi studenţi Ciprian Porumbescu, Sigismund Toduţă, Gheorghe Dima şi altele atât ca solist individual cât şi în formaţii camerale (duo sau trio), şirul acestor premii culminând cu două importante Premii I, la concursurile internaţionale George Enescu, de la Bucureşti (1991) şi Arthur Schnabel, de la Berlin (1992.)
Activitatea sa interpretativă cuprinde numeroase recitaluri şi concerte cu orchestra, susţinute atât în ţară cât şi peste hotare, precum şi înregistrări pentru casele de discuri Electrecord din Bucureşti şi RIAS din Berlin şi pentru radioul şi televiziunea din România.
În anul 2004, Daniel Goiţi a obţinut titlul de doctor în muzică, teza susţinută având ca subiect creaţia pianistică a postromanticului rus A. N. Skriabin.
În prezent, este conferenţiar universitar, şef de catedră la secţia pian a Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca.
Cuvânt printre rânduri la ediţia a XXXV-a
De Moldova mă simt legat prin toate fibrele mele. Legătura mea cu pământul, cu cerul şi cu apele Moldovei nimic nu o poate desface. În molcomul peisagiu moldovenesc, printre oameni cuviincioşi, de discretă nobleţe sufletească ai acestei blagoslovite provincii mă simt în cel mai prielnic mediu. Mă simt înfrăţit cu tot ce este moldovean. Peisagiul natal parcă mă înviorează. La Liveni mă întorc printre oameni şi lucruri, a căror revedere pune polen pe amintire. Pământul natal cu tot ce e pe el îl purtăm toată viaţa în noi şi e prezent în cântec, în poemă, în piatra sculptată, în pânza pictată, ca şi în faptă. Fără el am fi sarbezi – sunt cuvintele lui George Enescu (consemnate de ziarul Lupta/18 ianuarie 1936) şi, totodată, liantul magic care ne reuneşte eforturile tot mai anevoioase de a ne ridica la nivelul de exigenţă artistică demn de a-i cinsti marea muzică şi memoria.
GEORGE ENESCU (1881-1955). Este cel mai important compozitor român. S-a născut la data de 19 august 1881, la Liveni, nu departe de Dorohoi. De numele său se leagă fiinţarea celui mai mare festival muzical organizat în ţara noastră. Prestigiul său a depăşit de mult graniţele ţării. Ori, ca de obicei, a venit dinspre afară spre interiorul ţării.
Pe când era un om viu, artistul Enescu nu uita unde văzuse lumina zilei. Cei ce organizează azi evenimente internaţionale cu numele său nu-şi mai asumă şi molcomul peisagiu moldovenesc… E prea îndepărtat şi în locul polenului oferă acum colbul vremii şi al unei secete prelungite.
Sau poate că aşa trebuie să fie. Omagiindu-l pe Franz Liszt, nici noi nu căutăm unde e Doborján/Raiding, azi Burgenland, Austria – locul naşterii acestui compozitor.
Compusă în anul 1903, Suita nr. 1 pentru orchestră, în do major, op. 9 este o lucrare enesciană de tinereţe, devenită celebră mai ales datorită ineditului exprimării muzicale din prima parte: Preludiul la unison, pe care Kodaly l-a dat o vreme destul de îndelungată elevilor săi, ca exemplu de monodie, după cum preciza însuşi autorul, în Convorbirile sale cu Bernard Gavoty. Este o muzică ce-şi află corespondenţa spirituală în Coloana infinitului a lui Constantin Brâncuşi cutezătoare, unică , transfigurând cu genială intuiţie un mod de exprimare specific românesc, identificabil în doină, dar şi în cântul bizantin. Coborând parcă din tării rarefiate, Menuetul lent dezvoltă o adevărată eflorescenţă melodico-armonică, o muzică de o emoţionalitate intensă, caldă, umană. Intermede, partea a treia a suitei, constituie un nou popas în zona profundă a expresiei muzicale, având însă o tentă mai intimă, delicată, înainte ca Finalul – considerat de Enescu drept o tarantelă capricioasă – să spulbere toată atmosfera aceasta de visare, de meditaţie, şi să impună un tablou sonor vijelios în care îşi află locul şi imagini pline de mister dar şi cele pline de strălucire.
FRANZ LISZT (1811-1886). La data de 22 octombrie se împlinesc 200 de ani de la naşterea acestui compozitor cu etnie disputată (tată maghiar şi mamă austriacă). El însuşi se autointitula, la un moment dat, cetăţean al lumii, fiind aplaudat pretutindeni ca mare pianist, dirijor şi compozitor. Liszt a fost creatorul speciilor muzicale denumite rapsodie şi poem simfonic. Poemul simfonic s-a născut din predilecţia romanticilor pentru programatismul muzical, din convingerea că un anumit subiect artistic poate fi redat cu aceeaşi forţă expresivă, utilizând mijloacele de exprimare ale diferitor arte: poetice, plastice, muzicale. Această concepţie şi această nouă specie muzicală au dus la modificarea unor repere compoziţionale tradiţionale, îndeosebi în structura formei muzicale, care devine mai liberă; apar teme-personaje care circulă pe parcursul întregii lucrări; părţile unei lucrări nu mai sunt strict diferenţiate, iar discursul muzical capătă un caracter unitar mai accentuat. Liszt n-a utilizat elementele specifice poemului simfonic doar în lucrările intitulate astfel, ci a extins concepţia poematică şi asupra altor specii muzicale existente, modificându-le structura arhitecturală tradiţională şi conţinutul expresiv. Este şi cazul concertelor sale pentru pian.
Concertul nr.1 pentru pian şi orchestră, în mi bemol major, a fost prezentat în primă audiţie absolută în anul 1855, la data de 17 februarie, la Weimar, avându-i ca protagonişti pe însuşi Franz Liszt la pian şi pe Hector Berlioz la pupitrul dirijoral. Tema-personaj de bază a acestui concert este expusă iniţial de către orchestră. Este o idee muzicală pregnant ritmată, având o expresie de forţă, de energie debordantă, cu o tentă eroică. Reluarea acestei teme, fie pe parcursul primei părţi, fie în părţile următoare, va însemna tot atâtea expresii diferite, acest lucru concretizându-se în păstrarea ori chiar amplificarea expresiei de bază, cât şi în detensionarea potenţialului său energetic până la a deveni un simplu semnal ritmic. Nici caracterul eroic al primei teme nu este omniprezent. Şi în prima parte dar, mai ales, în episodul Quasi Adagio, autorul aduce linii melodice care contrabalansează impresia de forţă prin exprimarea unei sensibilităţi calde, năvalnice sau creează o atmosferă plină de elanuri poetice care, la rândul lor, cresc în intensitate până la sublimări celeste.
Poemul simfonic Preludiile, compus în anul 1854, preia ca titlu şi ca program poetico-filosofic un pasaj din Meditaţiile poetice ale francezului Lamartine. Acest program este înscris chiar la începutul partiturii: Viaţa este ea oare altceva decât o serie de preludii la acest cântec necunoscut, a cărui notă primă şi solemnă o intonează moartea? Iubirea înfrumuseţează cu aureola ei toată existenţa; dar în al cui destin, oare, primele desfătări ale norocului nu au fost tulburate de urletele furtunii, care cu suflul său aspru îi răpeşte speranţele cele mai luminoaseşi cine în adâncurile tainice ale sufletului său nu se îndreaptă cu bucurie după asemenea zguduiri către liniştea minunată de la ţară ca să-şi legene amintirile? Atunci când, însă, trompetele dau semnalul de alarmă, fiecare, după rangul său se avântă în luptă pentru a-şi face datoria.
Ţinând cont de muzică, dar şi de programul preluat, în poem au fost identificate cinci episoade distincte (fără a fi despărţite prin pauze, ci diferenţiate prin expresia dominantă): primul s-ar putea intitula Omul, fiinţă muritoare – o meditaţie generală, partea introductivă; al doilea episod – Dragostea care aureolează şi împlineşte; al treilea episod – Lupta cu viaţa – înfruntarea furtunilor şi adversităţilor; al patrulea episod – În sânul naturii care tămăduieşte şi dă noi puteri; ultimul episod Chemarea la luptă – un marş triumfal în care sunt rechemate şi motivele episoadelor precedente, acum în versiuni eroice. Este de remarcat diferenţa de accepţiune a meditaţiilor poetice ale lui Lamartine şi a meditaţiilor muzicale ale lui Liszt în ceea ce priveşte sensul vieţii. Poetul diminuează semnificaţia vieţii – o serie de preludii la un cântec necunoscut – iar compozitorul pare a afirma în stilul său plin de grandoare că viaţa aceasta, preludiile-întâmplări prin care trecem sunt tot ce contează: ele alcătuiesc substanţa poemului.
Sursa: Ioan Turcanu
Petrica Moisuc 