FILARMONICA DE STAT BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211
Telefon-Fax: 004-0231/51 65 10 – secretariat-manager
Telefoane: 004-0231/58 10 39 – consultant artistic
004-0231/58 10 09 – contabilitate
Sâmbătă, 1 octombrie 2011, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor
ZILELE GEORGE ENESCU
ediţia a XXXV-a
RECITAL CAMERAL
Solişti: CRISTINA ANGHELESCU, vioară
DANIEL GOIŢI, pian
În program:
George Enescu: Suita pentru vioară şi pian Impresii din copilărie, op. 28 (fragment)
Lăutar
George Enescu: Suita pentru pian, op. 10 (fragment)
Sarabanda: Noblément
Gabriel Fauré: Sonata pentru vioară şi pian nr. 1, în la major, op. 13
Allegro molto
Andante
Allegro vivo
Allegro quasi presto
Claude Debussy: Sonata pentru vioară şi pian în sol minor
Allegro vivo
Intermede: Fantastique et léger)
Finale: Tres animé
P a u z ă
César Franck: Sonata pentru vioară şi pian în la major
Allegretto ben moderato
Allegro
Recitativo-Fantasia: Ben moderato – molto lento
Allegretto poco mosso
CRISTINA ANGHELESCU
vioară
În anul 1984 a absolvit cursurile Universităţii de Muzică din Bucureşti, unde a studiat vioara cu reputatul pedagog Ştefan Gheorghiu la rândul său, discipol al celebrului violonist David Oistrah. A cucerit laurii mai multor concursuri internaţionale: Jean Sibelius, la Helsinki Finlanda (1990), Alberto Curci, la Napoli Italia (1983), Dr. Luis Sigal, la Viña del Mar Chile (1985), Concursul de la Adria Italia (1991) dar şi premii IV sau V la alte importante concursuri internaţionale precum: P. I. Ceaikovski, la Moscova (1986), Jacquues Thibaud, la Paris (1981) şi Tibor Varga, la Sion Elveţia (1983). A realizat şi continuă o carieră interpretativă prestigioasă, atât la nivel naţional cât şi internaţional, fiind invitată să concerteze în repetate rânduri pe scene de concert din Londra, Berlin, Dresda, Tampere, Moscova, Madrid, Praga, Bratislava, Caracas, precum şi în alte centre muzicale din Europa şi S.U.A. Alături de concerte şi recitaluri, activitatea sa interpretativă cuprinde şi înregistrări pentru radio şi televiziune, pe discuri Electrecord sau, mai recent, pe C.D. (cu concertele de Ceaikovski, Vivaldi, Mendelssohn-Bartholdy). Actualmente, este angajată ca solist concertist permanent al Orchestrei Naţionale Radio.
DANIEL GOIŢI
pian
S-a născut la Reşiţa, în data de 5 august 1968. A început studiul pianului la Şcoala de Muzică din acelaşi oraş, cu profesorii Maria Jeba şi Gheorghe Ghera, continuându-l apoi la Liceul de Muzică din Cluj-Napoca, cu profesoara Irina Szarvady şi, în cele din urmă, la Conservatorul de Muzică Gheorghe Dima tot din Cluj-Napoca, cu profesoara Ninuca Oşanu-Pop. După absolvirea conservatorului, în anul 1990, Daniel Goiţi a urmat cursuri de interpretarea pianistică la Hochschule der Kunste din Berlin. Primul premiu la un concurs de interpretare l-a primit la vârsta de 11 ani, în anul 1979, după care a urmat un întreg şir de premii la concursurile naţionale pentru elevi şi studenţi Ciprian Porumbescu, Sigismund Toduţă, Gheorghe Dima şi altele atât ca solist individual cât şi în formaţii camerale (duo sau trio), şirul acestor premii culminând cu două importante Premii I, la concursurile internaţionale George Enescu, de la Bucureşti (1991) şi Arthur Schnabel, de la Berlin (1992.) Activitatea sa interpretativă cuprinde numeroase recitaluri şi concerte cu orchestra, susţinute atât în ţară cât şi peste hotare, precum şi înregistrări pentru casele de discuri Electrecord din Bucureşti şi RIAS din Berlin şi pentru radioul şi televiziunea din România. În anul 2004, Daniel Goiţi a obţinut titlul de doctor în muzică, teza susţinută având ca subiect creaţia pianistică a postromanticului rus A. N. Skriabin.
GEORGE ENESCU (1881-1955). În anii maturităţii, cu memoria sa fabuloasă şi cu o migăloasă şlefuire a exprimării muzicale, Enescu realizează o Suită pentru pian şi vioară semnificativ intitulată Impresii din copilărie (1940). Imaginile meleagurilor natale vizuale şi auditive pe care le păstrase vii în toate peregrinările sale, sunt recreate muzical cu o puternică forţă expresivă. Intenţiile evocatoare sunt confirmate de titlurile pe care le dă părţilor suitei: Lăutar, Bătrânul cerşetor, Pârâiaş în fundul grădinii, Pasărea din colivie şi cucul din perete, Cântec de leagăn – Greier – Luna prin geam, Vântul în horn, Furtună afară în noapte, Răsare soarele. Firesc, prima imagine este a lăutarului, a omului care-l fascinase cu magia prin care scotea sunete din instrumentul său şi care i-a dat imboldul iniţial de a căuta calea muzicii. Lăutarul este evocat exclusiv prin cântul viorii solo. Despre această miniatură, Enescu preciza: «Lăutar» nici umbră de aluzie folclorică, de abia puţin pitoresc. De altfel lăutarul este un personaj internaţional, dispoziţia şi cântul său variază ca şi zilele, când luminoase, când mohorâte… Utilizând teme proprii, create în caracter popular, Enescu dă imaginii lăutarului din copilărie o dimensiune general-universală.
Dorind să participe la un concurs iniţiat de revista Musica din Paris, în anul 1903, Enescu adaugă unei Toccate pentru pian compuse cu doi ani mai devreme, alte trei părţi – Sarabandă, Pavană, Bourée – constituindu-şi astfel cea de a doua Suită pentru pian, în re major, op. 10. Aparent, după denumirile părţilor, s-ar zice că avem de a face cu o suită de dansuri preclasice, baroce. Tânărul compozitor George Enescu preia însă doar cadrul general al vechii suite în care-şi toarnă propria muzică, utilizând propriul limbaj postromantic-modern, cu aspectele impresioniste ce se conturau la începutul de secol XX şi dând glas propriei sensibilităţi artistice. Rezultatul demersului său a fost câştigarea Premiului întâi la acest concurs, acordat de un juriu alcătuit din personalităţile muzicale ale Parisului din acel moment: V. d’Indy, Cl. Debussy ş. a. Sarabanda era în epoca barocului un dans sobru, solemn şi în mişcare lentă, fapt care a condus evoluţia sa expresivă spre zona meditaţiilor muzicale grave, profunde (acesta era rolul sarabandei în suita barocă-preclasică). La Enescu, Sarabanda aduce o muzică generos romantică, cu arcuiri melodice solemne, ample, pline de distincţie şi eleganţă, într-un tempo reţinut dar nu foarte lent, cu impresia de mişcare accentuată prin figuraţiile armonice. Ca termen de expresie, autorul indică Noblément, lăsând părţii următoare – celebra Pavană – rolul de centru de greutate al Suitei op. 10, de parte lentă, gravă, profundă .
GABRIEL FAURÉ (1845-1924). Este un compozitor francez a cărui sensibilitate artistică s-a nutrit plenar din romantismul secolului al XIX-lea, cu focalizare pe delicateţea şi rafinamentul cultivate de Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847), nerămânând insensibil nici la abundenţa armoniilor wagneriene şi fiind inclus printre precursorii impresionismului, deşi Fauré nu a fost un militant pe acest tărâm pe care avea să se manifeste Claude Debussy (1862-1918). Ca elev al conservatorului parizian, Enescu îl cunoscuse pe Fauré şi îl evoca peste ani: În fond, nu era ceea ce se cheamă un profesor, dar emana din el un fel de aureolă. Era un inspirator şi noi îl adoram. Prima sa Sonată pentru vioară şi pian (1876) este şi prima sa lucrare importantă. Este alcătuită din patru mişcări. Analiza muzicală a scos în evidenţă claritatea şi siguranţa conducerii vocilor, subtilitatea desenului contrapunctic ori fantezia armonică surprinzătoare la tot pasul. Peste toate acestea însă, ceea ce contează este conţinutul expresiv, iar din acest punct de vedere muzica Sonatei în la major este de-a dreptul cuceritoare. Dominant este sentimentul tinereţii, fanteziei şi prospeţimii. Începută într-o atmosferă de lirism senin, degajat, muzica părţii întâi evoluează spre trăirea intensă, romantică a pasiunii menţinându-se totuşi în sfera eleganţei şi nobleţei. Partea a doua excelează în ceea ce este profund caracteristic autorului: lirismul cald, delicat; instrumentele soliste dialoghează într-un încântător duet de poetice mărturisiri. Partea a treia este o mică bijuterie: un scherzo sprinţar, capricios, ce îmbină imagini fulgurante, de joc sonor sclipitor, cu o secţiune mediană (trio) contrastantă, prin cantabilitate şi graţie. Finalul sonatei intensifică sentimentul tonic, de tinereţe tumultuoasă, fără a trece însă în zona grandilocvenţei emfatice, zonă frecventată de alţi romantici contemporani lui Fauré.
CLAUDE DEBUSSY (1862-1918). Pianist, dirijor, compozitor şi critic muzical francez, Debussy a fost unul dintre întemeietorii şi reprezentanţii de marcă ai curentului impresionist o muzică în care, la fel ca şi în artele plastice, imaginile create nu se doresc a fi pregnant conturate, ci mai degrabă difuze, transparente, imateriale parcă. Debussy a fost un mare creator în muzica pentru pian, în muzica vocală lied, cantată sau operă, în muzica simfonică, dar cu o pondere mai mică şi în muzica de cameră. Mai cunoscute sunt Cvartetul de coarde (1893) şi Sonata pentru vioară şi pian (1917), aceasta din urmă fiind şi ultima lucrare compusă de Debussy, în condiţiile confruntării cu o stare de sănătate precară. Sonata în sol minor marchează o anumită revenire a autorului la claritatea şi concizia de esenţă clasică a exprimării muzicale, fără a renunţa la elementele proprii de limbaj şlefuite de-a lungul unei vieţi întregi. Aceste caracteristici îi conferă o anumită unicitate în contextul în care mulţi autori de lucrări similare căutau să imprime lucrărilor lor o ţinută concertantă, complicând adesea inutil aspectele tehnice ale partiturii. Lucrarea este structurată în trei mişcări de dimensiuni miniaturale, care dau astfel impresia unei sonatine, dar conţinutul muzicii şi forma în care este turnată vădesc măiestria impecabilă a autorului. Sonata în sol minor nu este lipsită nici de veleităţi tehnice instrumentale, partea a doua fiind elocventă în acest sens. Aplicând şi un anume principiu ciclic, de unitate tematică, finalul readuce ideea principală din partea întâi. Pentru caracterizarea generală a acestei muzici reiau aici cuvintele lui W. G. Berger: Sonata aceasta conţine o muzică complexă, atent gradată, luminoasă şi optimistă în ciuda anilor grei în care a fost scrisă.
CÉSAR FRANCK (1822-1890). Belgian prin naştere, Cesar Franck s-a mutat la Paris din anul 1835 (la vârsta de 13 ani); aici a studiat muzica, a creat muzică şi o adevărată şcoală de compoziţie, şi s-a stins din viaţă, rămânând în istoria muzicii ca unul dintre marii simfonişti francezi ai secolului al XIX-lea. Originalitatea gândirii muzicale franckiene s-a manifestat în rolul pe care l-a acordat aşa-numitei celule generatoare – un scurt dar pregnant motiv muzical care generează, prin amplificare şi dezvoltare, întregul material tematic al unei lucrări, într-o revenire ciclică specifică, denumită ulterior structură ciclică franckiană – modalitate de construcţie care caracterizează cele mai importante lucrări ale sale: Simfonia în re minor, Sonata… Sonata în la major pentru vioară şi pian a fost compusă în anul 1886. Iată o succintă caracterizare făcută acestei muzici de către Wilhelm G. Berger: În prima parte, acordurile introductive ale pianului pregătesc atmosfera poetică, visătoare, în care vioara îşi face apariţia… Cu ajutorul unor celule generatoare, vioara expune un monolog amplu, fascinant, colorat prin armoniile pianului Intimitatea poetică a discursului este înlocuită printr-o temă largă şi avântată se reia apoi firul destăinuirilor lirice. Partea a doua, Allegro, este o vijelie în care şaisprezecimile tumultuoase pulsează cu vigoare peste suprafeţe întinse Inflexiuni lirice separă desfăşurarea năvalnică ce culminează în pasajele patetice ale viorii, adnotate de compozitor cu fuocoso şi forte con passione. Sonata, în mare, se împarte în două unităţi distincte; meditaţia este urmată de acţiune; lirismul primei părţi este urmat de dramatismul mişcării a doua, în timp ce dramatismul părţii a treia se înlocuieşte prin lirismul şi comunicativitatea finalului.
Sursa: Ioan Turcanu
Petrica Moisuc 