Botosani – Concert Simfonic – 2 octombrie 2011

FILARMONICA DE STAT BOTOSANI
Strada  Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211
Telefon-Fax: 004-0231/51 65 10 – secretariat-manager
Telefoane: 004-0231/58 10 39 – consultant artistic
004-0231/58 10 09 – contabilitate

Duminică, 2 octombrie 2010, ora 18,30
Sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Botoşani

ZILELE GEORGE ENESCU
ediţia a XXXV-a

CONCERT SIMFONIC
Închiderea Zilelor George Enescu

Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: PETREA GÎSCĂ, corn

În program:

George Enescu: Rapsodia română nr. 2, în re major, op. 11 nr. 2
Lent; Vite

Reinhold Glier: Concertul pentru corn şi orchestră în si bemol major, op. 91
Allegro
Andante
Moderato; Allegro vivace

–  P a u z ă  –

P. I. Ceaikovski: Simfonia a IV-a, în fa minor, op. 36
Andante sostenuto; Moderato con anima
(In movimento di valse)
Andantino in modo di canzona
Scherzo: Pizzicati ostinato – Allegro
Finale: Allegro con fuoco

 

MIHAIL SECIKIN
 dirijor
S-a născut în anul 1943, în oraşul Harkov din Ucraina. Iniţial s-a pregătit să devină şi a activat chiar ca pianist concertist; a început studiul pianului cu o soră a celebrului Vladimir Horovitz; în anul 1967 câştigă laurii unui concurs republican de pian, la Kiev, după care urmează o perioadă de activitate solistică susţinută de-a lungul şi de-a latul fostei U.R.S.S. În paralel, în anul 1972, absolvă cursul de dirijat orchestră la Conservatorul din Kiev, clasa maestrului Kanerstein, iar în anul 1975 îşi susţine şi aspirantura sub îndrumarea cunoscutului dirijor ucrainean, Stepan Turceak.
Îşi începe cariera dirijorală ca angajat al Orchestrei Simfonice din Zaporojie (1976-1978); continuă ca dirijor permanent al Teatrului de Operă din Doneţk (1978-1988). În  anul 1988 se stabileşte în Republica Moldova, la Chişinău, unde desfăşoară o activitate complexă: dirijor permanent al Operei Naţionale, dirijor al Filarmonicii şi al Orchestrei de Cameră din acelaşi oraş (Chişinău); concomitent cu activitatea dirijorală, susţine şi o intensă activitate didactică, ca profesor universitar la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.
Pentru activitatea sa artistică, în anul 1996, dirijorului Mihail Secikin i s-a acordat titlul de Maestru în Artă al Republicii Moldova.
În anul 2000 a primit şi cetăţenia română, iar din stagiunea 2001/2002 deţine şi postul de dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Botoşani.
De la data de 1 aprilie 2004, maestrul Mihail Secikin este angajat şi ca dirijor principal al Filarmonicii Naţionale din Chişinău.
Activitatea sa dirijorală mai cuprinde şi turnee cu concerte sau spectacole de operă susţinute în Italia, Ucraina, Belarus, Spania. În această lună a efectuat un micro-turneu în Elveţia, la pupitrul central al Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca. În România, în afară de Botoşani a mai fost prezent în centrele muzicale Iaşi şi Timişoara, ca dirijor de operă, la Oradea şi Sibiu, ca dirijor al filarmonicilor respective.

 

PETREA GÎSCĂ
 corn
S-a născut în anul 1962, în comuna Horodniceni, judeţul Suceava. A absolvit clasa de corn a Conservatorului de Muzică George Enescu din Iaşi, în anul 1985. Cu un an înainte a beneficiat şi de o bursă de studii, la Lanciano (Italia), unde a urmat cursurile de măiestrie ţinute de cornistul Sigilfrido Covizzi.
În anul 1990 a participat la cursurile de vară organizate la Bayreuth (Germania). În anul 1985 îşi începe activitatea de cornist în orchestra Filarmonicii Moldova din Iaşi.
Activitatea sa solistică cuprinde concerte susţinute cu filarmonicile din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Botoşani, Constanţa, Arad, Târgu-Mureş, Satu Mare, Bacău. Concomitent susţine şi o activitate semnificativă în domeniul muzicii de cameră  Petrea Gîscă a fondat în anul 1987 Cvartetul de corni Concertino.
În anul 1990 îşi începe activitatea didactică, ca profesor de corn şi de muzică de cameră la Universitatea de Arte George Enescu din Iaşi. În ianuarie 2009 a obţinut summa cum laude titlul de doctor în muzică prin susţinerea tezei Cornul în creaţia lui Franz Strauss şi Richard Strauss. Contribuţia lor la emanciparea tehnicii şi expresivităţii instrumentului.
A publicat două lucrări: Cornul, tradiţie si mister şi Cornul în creaţiile muzicale ale compozitorilor Franz Strauss si Richard Strauss, cea de-a doua a obţinut Diploma şi Medalia de argint la Salonul Cărţii Româneşti, Iaşi 2009.
De la 1 octombrie 2010 este conferenţiar universitar doctor, titular al catedrei de corn şi muzică de cameră din Universitatea de Arte George Enescu Iaşi.

GEORGE ENESCU (1881-1955). Rapsodia a II-a a fost compusă în anul 1901, utilizând un material tematic relativ restrâns, dacă ar fi să-l comparăm cu cel utilizat în prima rapsodie. Şi aici, însă, temele preluate suportă mutaţii estetice; astfel, cunoscuta Sârbă a lui Pompieru, depănată într-un tempo mai lent capătă semnificaţia unui început sau ritornel de baladă; atmosfera de evocare istorică se continuă prin preluarea melodiei create de Alexandru Flechtenmacher (1823-1898) pe versurile lui Dimitrie Bolintineanu: Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel…; din nostalgică şi solemnă, atmosfera generală a muzicii capătă apoi accente tragice prin aducerea în context a melodiei unei doine de jale: Văleu, lupul mă mănâncă; în astfel de împrejurări, aducerea unor frânturi melodice mai sprinţare sau chiar a unei melodii de joc  Ţânţăraş cu cizme largi (soloul de violă)  nu mai transformă decisiv atmosfera expresivă generală, Rapsodia a II-a derulându-se în tonurile învăluitoare ale unei povestiri despre voievozi şi domniţe  aşa cum foarte succint şi sugestiv este definită această pagină muzicală enesciană. La data compunerii rapsodiilor, Enescu parcurgea etapa utilizării directe a citatului folcloric, modalitate despre care, după un sfert de veac avea să declare: Se poate amplifica motivul popular într-o singură manieră: aceea a progresiunii dinamice, prin reluarea lui, prin repetarea lui, fără alterare… O singură dată, în Rapsodia a II-a, mi-am permis o mică dezvoltare, scurtă şi, mi se pare, organică. Este acolo o gradaţie, o urcare a motivului şi nicidecum o alterare a lui. Rapsodiile le-am scris astfel din pur instinct. Numai după aceea am căutat să-mi dau seama care era necesitatea care îmi dictase astfel (ziarul Propăşirea/1928).

REINHOLD GLIER (GLIÈRE) (1875-1956). Este un compozitor şi pianist sovietic, având origine germano-poloneză; la naştere a fost înregistrat Reinhold Ernst Glier, dar începând din anul 1900, el însuşi şi-a scris numele Glière. A compus simfonii, concerte instrumentale, opere, balete (Macul roşu şi Călăreţul de aramă). În pauza unei repetiţii cu baletul Călăreţul de aramă pe scena Teatrului Balşoi din Moscova, în anul 1950, Glier s-a întâlnit cu cornistul Valerii Polekh care i-a propus să scrie un concert pentru corn. Aşa a apărut un an mai târziu Concertul pentru corn şi orchestră în si bemol major, interpretat în primă audiţie de Polekh împreună cu Orchestra Simfonică Radio Leningrad (acum Sankt Petersburg). În ciuda faptului că a fost compus în 1950-1951, Concertul lui Glier este scrisă într-un stil neoclasic, cu puternice influente romantice. Lucrarea este structurată în cele trei părţi tradiţionale, muzica sa distingându-se prin cantabilitate melodică, varietate armonică şi o paletă timbrală bogată. Prima parte are la bază două teme: una solemnă, festivă iar cealaltă de expresie lirică, romantică, emanând intense trăiri emoţionale; dramaturgia simfonică nu este cu nimic mai prejos de cea  a unei simfonii propriu-zise. Nostalgică şi plină de poezie este şi muzica părţii lente, dar şi aici sunt prezente momente mai tensionate sau cel puţin pasionate. Finalul concertului se înscrie în aceeaşi bună tradiţie romantică, aducând aerul proaspăt al dansului popular (rusesc), ale cărui ritmuri şi efecte sunt mereu reiterate şi subliniate, creând  în pofida unor mici episoade mai turbulente  acea atmosfera degajată, de voie bună, capabilă să ne lase impresia de încântare şi împlinire sufletească, atunci când şi ultimul sunet al concertului se va fi stins.

PIOTR ILICI CEAIKOVSKI (1840-1893). Compozitor rus, situat în rândul marilor creatori romantici din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ceaikovski este singurul autor care acoperă, cu remarcabilă eficienţă şi autoritate, o amplă paletă de specii muzicale: a fost în egală măsură autor de opere şi balete, simfonii şi poeme simfonice, de concerte instrumentale, de suite şi serenade pentru orchestră, de lucrări vocale şi instrumentale de cameră. Simfonia a IV-a, în fa minor  compusă între anii 1876-1878  deschide seria marilor opus-uri simfonice. Manuscrisul lucrării poartă dedicaţia: Celui mai bun prieten; acesta era în realitate o femeie: Nadejda von Meck, o nobilă bogată cu care Ceaikovski nu s-a cunoscut niciodată în mod direct. Prietenia lor  oarecum bizară, însă cu certitudine, romantică  a fost întreţinută doar prin intermediul scrisorilor. Într-o astfel de scrisoare referitoare chiar la simfonia a IV-a, Ceaikovski menţiona: Simfonia nu-i a mea, ci a noastră. Introducerea ei este sâmburele întregii lucrări şi este, incontestabil, ideea ei principală. Este Fatum-ul, este acea putere a destinului care împiedică, care ne atârnă deasupra capului ca o sabie a lui Damocles şi ne chinuieşte sufletul necontenit. Este un comentariu romantic dar şi sintetic asupra muzicii din Simfonia a IV-a ce debutează debordant cu ameninţările fatidice ale alămurilor. Continuarea, In movimento di valse, este aparent dansantă, pentru că ritmurile sincopate şi tonalitatea minoră impun acea atmosferă dramatică ce oglindeşte neliniştile, frământările necontenite ale acelui suflet romantic-depresiv care a fost Ceaikovski. Cu simplitate şi graţie, muzica in modo di canzona a părţii a doua instituie o oază de linişte şi seninătate, continuată de imaginile sprinţare, chiar vesele ale Scherzo-ului; interesantă, în această parte a treia, este şi modalitatea de interpretare propusă pentru instrumentele cu coarde: fără arcuş, prin ciupirea corzilor (pizzicato); dacă ar fi fost vorba despre un compozitor aparţinând culturilor muzicale occidentale, s-ar fi putut spune, exclamând: Ce găselniţă!  Dar pentru Ceaikovski nu este decât preluarea modalităţii de a cânta la o serie întreagă de instrumente populare ruseşti, cu coarde ciupite, serie ce include cunoscuta balalaică. Efectul acestui moment în planul simfoniei este, însă, deosebit, de mare prospeţime. Deşi începe tot furtunos, finalul simfoniei întruchipează forţele vitale, pozitive; avem de a face aici cu o exultare a bucuriei renăscute în mijlocul naturii şi împreună cu oamenii simpli  aspecte sugerate prin preluarea şi dezvoltarea cântecului popular rusesc Drept în câmp stătea un mesteacăn. Fatalitatea oarbă cedează în faţa speranţelor renăscute şi amplificate înmiit.

Sursa: Ioan Turcanu

Reclame
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s