DORIN FRANDES – Concert Simfonic – Botosani – 14 octombrie 2011

FILARMONICA BOTOSANI
Strada  Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 14 octombrie 2010, ora 18,30
Sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Botoşani

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: DORIN FRANDEŞ

Solistă: SIMINA CROITORU, vioară

În program:

W. A. Mozart: Uvertura operei Don Juan
Andante; Molto allegro

W. A. Mozart: Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 5, în la major, KV 219
Allegro aperto
Adagio
Rondeau: Tempo di Menuetto; Allegro; Tempo di Menuetto

P a u z ă

W. A. Mozart: Ein musikalischer Spass (O glumă muzicală), KV 522
Allegro
Menuetto: Maestoso
Adagio cantabile
Presto

W. A. Mozart: Simfonia nr. 38, în re major, KV 504 – Praga
Adagio; Allegro
Adagio
Finale: Presto

DORIN FRANDEŞ  – dirijor
S-a născut la data de 9 mai 1949, în Cluj-Napoca. În anul 1971 a absolvit cursurile Conservatorului de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. A mai studiat dirijatul cu Arvid Jansons (1969, curs de vară) şi Marin Constantin (1979, stagiu de perfecţionare). În anul 2002 a obţinut titlul de doctor în muzică  magna cum laude  cu teza Galaxia Edison-Marconi  Implicaţii estetice ale efectelor curentul electric în sonosferă. Activitatea sa interpretativă a fost legată în principal, ca dirijor permanent, de Filarmonica din Sibiu (1972-1987) şi Arad (1987 şi în prezent). În paralel a susţinut şi o intensă activitate didactică, managerială, dar şi de colaborator al instituţiilor de concerte din ţară şi de peste hotare. Foarte multe proiecte importante ale dirijorului Dorin Frandeş au fost susţinute de o parte şi de alta a graniţei de vest, în serviciul ideii de comunicare inter-culturală româno-maghiară.

SIMINA-IOANA CROITORU  – vioară
S-a născut la data de 27 martie 1990, în familia violonistului Gabriel Croitoru. Este studentă în anul III la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, unde studiază vioara cu Gabriel Croitoru.  Pentru un an universitar (2010-2010) a urmat cursurile Academiei de Muzică Franz Liszt din Weimar (Germania), unde a studiat vioara cu Friedrich Eichhorn. În anul 2009 a absolvit Liceul de Muzică George Enescu din Bucureşti clasa de vioară a profesoarei Carmen Runceanu. A fost distinsă cu mai multe premii de interpretare naţionale şi internaţionale: în anul 1997  Premiul I la concursurile George Georgescu şi Remember Enescu şi Marele Premiu la concursul Paul Constantinescu; în anul 1998  Premiul I la Citta di Stresa (Italia) şi Sigismund Toduţă; în anul 1999  Premiul I la concursul Jeunesses Musicales; în anii 2000 şi 2001  Premiul I la Olimpiada naţională de vioară; în anul 2002  Premiul I la concursul Garabet Avachian; în anul 2003  Premiul I la Olimpiada naţională de vioară şi la concursul Rovere dOro (San Bartolomeo, Italia), precum şi Trofeul Lira de Aur la concursul Ciprian Porumbescu de la Suceava; în anul 2004  Marele Trofeu la concursul W. A. Mozart de la Târgovişte; în anul 2005  Premiul I la concursul Mihail Jora de la Bucureşti; în anul 2006  Premiul I şi Premiul pentru cea mai bună interpretare a unu concert de Mozart la Olimpiada naţională de vioară, Premiul I şi Premiul pentru cea mai bună interpretare a unei lucrări de George Enescu la concursul Cornelia Bronzetti; în anul 2007  din nou Premiul I la Olimpiada naţională de vioară; în anul 2008  Premiul II şi Premiul special pentru interpretarea unui concert de Mozart la concursul Ion Voicu. În anul 2010 a primit Premiul I la Olimpiada naţională de vioară şi Premiul IV la Concursul internaţional de vioară de la Schöntal (Germania).
Activitatea sa interpretativă include numeroase recitaluri susţinute în sălile de concert bucureştene precum; la vârsta de opt ani a debutat ca solistă în concert cu orchestra în compania Orchestrei simfonice Bucureşti, sub bagheta dirijorului Mădălin Voicu, între timp apărând în aceeaşi ipostază pe scenele majorităţii filarmonicilor din ţară, atât ca solistă individuală cât şi împreună cu tatăl ei, violonistul Gabriel Croitoru.
Din anul 2001 este membră a Colegiului Pro, sub preşedinţia doamnei Mariana Nicolesco. În fiecare an a participat la turneele organizate de Liceul de Muzică George Enescu în ţări precum: Austria, Germania, Turcia, Ungaria, Cehia.
Repertoriul său cuprinde concerte de Vivaldi, Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Paganini, Lalo şi Sibelius, precum şi un mare număr de lucrări camerale.

WOLFGANG AMADEUS MOZART (1756-1791). Este unul dintre cei trei mari reprezentanţi ai clasicismului muzical vienez. În creaţia sa, mijloacele clasice de exprimare muzicală ajung la nivelul maxim de şlefuire, iar conţinutul expresiv atinge sublimul  dacă avem în vedere atitudinea specifică stilului clasic, atitudine ce se poate rezuma în expresia: afecţiunea nu trebuie să domine niciodată raţiunea. De aici, echilibrul, limpezimea şi seninătatea muzicii mozartiene în care găsim şi bucurie, şi poezie, şi meditaţie, şi elan tineresc, dar niciodată acestea nu ajung la intensităţi extreme, care să tulbure limitele bunului simţ. Şi toate aceste frumuseţi sonore le găsim în ansamblul creaţiei sale, fie că este vorba de muzică de cameră, de lucrări concertante, de muzică simfonică, vocal-simfonică sau de operă, indiferent de cât de des sunt auzite.

Opera Don Juan(Don Giovanni – în limba italiană) a fost compusă în anul 1787, pe un libret inspirat de legenda cavalerului medieval spaniol, Don Juan, devenit simbolul căutătorului fără istov al etern-femininului; drama acestui personaj constă în imposibilitatea de a-şi potoli setea de cunoaştere, căutarea sa sfârşind doar o dată cu viaţa sa. Muzica Uverturii Don Giovanni este o inspirată alternanţă de lumini şi umbre, sugerând îmbinarea posibilă a unor trăsături contrastante într-o singură existenţă umană. Se spune că la audierea acestei opere, autorul celebrului poem filosofic Faust, J. W. Goethe, a exclamat: Mozart ar fi trebuit să compună «Faust» iar acea muzică ar fi trebuit să aibă caracterul celei din «Don Giovanni». Este expresia consideraţiei lui Goethe, dar şi o sugestie privind profunzimea acestei pagini muzicale mozartiene.

Concertul nr. 5 pentru vioară şi orchestră a fost compus la Salzburg, în anul 1775. Este o muzică pentru care calificativele existente ce-i pot fi atribuite nu sunt de ajuns  ar mai trebui inventate încă. Totuşi, cele mai apropiate par a fi acelea legate de bogăţia şi diversitatea invenţiei melodice, de expresia primăvăratică, tinerească, plină de prospeţime, luminoasă  dar de o lumină delicată, fragedă (dacă acceptăm că lumina poate fi şi astfel!)  o muzică în care aflăm şi lirism şi umor şi fragilitate şi vigoare… Şi toate sunt parcă la locul lor dintotdeauna, în curgerea muzicală mereu proaspătă, mereu captivantă.

Ein musikalischer Spaß, KV 522 este un divertisment pentru doi corni şi orchestră de coarde, compus la data de 14 iunie 1787. Nemţescul Spaß (Spass) înseamnă bună dispoziţie, distracţie, dar la noi s-a încetăţenit traducerea O glumă muzicală. Oricum am privi-o, muzica acestei lucrări a fost scrisă pentru a fi amuzantă, pentru a bine dispune, însă nu în sensul obişnuit al muzicii clasice. Mozart, aflat în culmea maturizării mijloacelor sale de exprimare muzicală (a se vedea paragraful următor, referitor la anul 1786), introduce cu bună ştiinţă în această lucrare a sa o serie de elemente străine stilului clasic prin care, se zice, ar fi vrut să satirizeze gafele armonice şi ritmice ale unor compozitori ageamii şi/sau instrumentişti neatenţi, ori ar fi înfăţişat un grup de muzicanţi de la ţară (dorfmusikanten) ce preiau, cu stângăciile de rigoare, forme ale muzicii culte, de salon, la o nuntă ţărănească (bauernhochzeit). În prima parte este evidenţiat cu ostentaţie efortul de a fi solemni, festivi, al interpreţilor, rezultatul fiind mai degrabă caraghios, frazele poticnite (asimetrice), sonorităţile  emfatice, sparte etc. În partea a doua, cornii par a o lua peste arătură cu intonaţia  dar aşa a fost scris de Mozart şi efectul este hilar. În părţile a treia şi a patra prezenţele inadecvate continuă în context specific, introducând elemente total discordante dar pompos intonate  cadenţa ridicolă a primei violine ori o stângace expoziţie de fugă, lucrarea încheindu-se cu un acord politonal – fiecare în legea lui – care s-ar încadra mai degrabă într-un final de secol XX (Stravinski ş. a.). Pentru Mozart a fost însă un moment de destindere şi este cu atât mai interesant, cu cât compunerea acestui Musikalischer Spaß survenea la câteva zile de la moartea tatălui său, Leopold Mozart, la data de 28 mai a aceluiaşi an. Era poate răspunsul/omagiul peste timp al fiului la Divertismentele umoristice compuse de Leopold la naşterea lui Wolfgang sau la cultivarea tradiţională în familie a unor spirituale  glume muzicale.

Într-un singur an, 1786, Mozart compunea doua concerte pentru pian (nr. 23 si nr. 24), opera Nunta lui Figaro, două cvartete pentru coarde, trei triouri cu pian şi o simfonie: Simfonia nr. 38, în re major, terminata la data de 6 decembrie 1786 şi prezentată în primă audiţie la Praga, în data de 19 ianuarie 1787, sub bagheta autorului. După locul primei audiţii, lucrarea aceasta a mai fost denumită şi Simfonia pragheză sau, şi mai simplu, Praga. După numărul şi felul părţilor ce o compun, Simfonia  nr. 38 mai este denumită şi Simfonia fără Menuet, deoarece Mozart renunţă aici la graţiosul dans de curte ce constituia în mod obişnuit partea a treia a unei simfonii clasice. Tot ca o trăsătură distinctivă, toate cele trei părţi ale Simfoniei nr. 38 sunt scrise în forma de sonată, formă ce oferea autorului posibilitatea realizării acelor dezvoltări (dezbateri, comentarii) ale temelor muzicale, într-un discurs simfonic mai elaborat în structura sa dar şi mai bogat, mai nuanţat în ceea ce priveşte conţinutul expresiv. Introducerea lentă este mai ampla decât de obicei şi pare a evoca prin motivele ei contrastante grandoarea solemnă şi impunătoare a clădirilor oraşului de aur cum era supranumită Praga. Primul Allegro pare a se desprinde direct din atmosfera introducerii printr-un motiv sincopat ce impulsionează mereu mişcarea şi expresia  aceasta situându-se într-o zonă cel puţin apropiată de cea a operei Nunta lui Figaro, fapt explicabil prin vivacitatea motivelor, prin caracterul dialogal al structurării discursului simfonic. Andantele creează o atmosferă de visare calm sau, mai degrabă, de meditaţie sobră, profundă, nu lipsită de înfiorări dramatice se poate afirma că atmosfera de aici continuă într-un fel introducerea lentă, putând fi asemănată cu contemplarea interioarelor vreunuia din castelele pragheze, în galeriile căruia se află şi tablouri încântătoare, dar şi evocări ale unor momente dramatice. Finalul simfoniei continuă explorarea exterioară, poate a grădinilor şi pieţelor animate ale Pragăi. Imagini sprinţare se succed cu rapiditate şi voioşie, cu o prospeţime mereu stimulată.
În acest final strălucitor, de o vivacitate extraordinară, plin de surprize şi frumuseţi unice, Mozart demonstrează o ştiinţă contrapunctică de prim rang, de o complexitate rară în bogata istorie a muzicii (Wilhelm Georg Berger).

Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s