Botosani – Concert Simfonic – 27 ianuarie 2012

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 27 ianuarie 2012, ora 18,30

Sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Botoşani

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: DANIEL PODLOVSCHI, vioară

În program:

L. van Beethoven: Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op. 61
Allegro con brio
Largo
Rondo: Allegro

P a u z ă

L. van Beethoven: Simfonia a VII-a, în la major, op. 92
Poco sostenuto; Vivace
Allegretto
Presto
Allegro con brio

DANIEL PODLOVSCHI – vioară
S-a născut la Iaşi, în data de 20 februarie 1939. În anul 1960 a absolvit conservatorul bucureştean, clasa reputatului pedagog Garabet Avakian. A urmat apoi cursuri postuniversitare, la Moscova, cu Iuri Iankelevici; în anul 1969, cu recomandarea lui Isaac Stern, a obţinut o bursă la Juilliard School of Music din New York, clasa unui mare pedagog al viorii: Ivan Galamanian; de asemenea a urmat cursurile de măiestrie susţinute de Itzhak Perlman, la Detroit (S.U.A.). Are un repertoriu impresionant, atât ca solist concertist, cât şi ca interpret în duo-uri sau alte ansambluri camerale. A susţinut un număr imens de concerte şi recitaluri în compania orchestrelor din ţară dar şi peste hotare. De asemenea a realizat numeroase înregistrări speciale pentru radio, pe discuri. Ultimele decenii din activitatea cu caracter permanent a maestrului Podlovschi au însemnat o împletire între responsabilităţile de solist al Filarmonicii din Iaşi şi cele de profesor universitar la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.

LUDWIG van BEETHOVEN (1770-1827). Singurul concert beethovenian pentru vioară şi orchestră a fost compus în anul 1806. În perspectivă istorică, aceasta este totodată şi prima lucrare concertantă monumentală dedicată violinei (lucrările similare comparabile de Ceaikovski şi Brahms au urmat în anii 1878-1879, adică după aproape trei sferturi de secol). Fie din cauza neînţelegerii muzicii, fie din cauza marilor dificultăţi tehnice, violonistice, fie urmând o practică mai veche (o utiliza şi Bach!), ori doar din curiozitate, partitura violinei solo a fost atribuită (cu rezultate discutabile) unui instrument ce oferă posibilităţi mai largi de execuţie decât cele patru coarde ale violinei şi cele patru degete ale violonistului: aceeaşi partitură solistică a fost (şi mai este!) dată spre interpretare pianului. Muzica Concertului pentru vioară este pe măsura profunzimii unui mare simfonist: contrastând mai mult prin factura lor, temele primei părţi aduc o expresie solemnă, luminoasă, cu o sensibilă greutate filosofică; ele generează o amplă construcţie de concert-simfonie, aureolată de o atmosferă maiestuoasă, solară; partea a doua este o temă cu variaţiuni; reluarea temei în acest fel sporeşte continuu farmecul unui cântec şoptit, de un lirism gingaş, delicat; rondo-ul final succede fără pauză mişcării lente şi are ca refren o temă jucăuşă ce alternează cu câteva cuplete, de asemenea cu caracter dansant, concertul încheindu-se apoi cu o concluzie impetuoasă, strălucitoare.

Simfonia a VII-a a fost compusă în anul 1812. Este o creaţie de maturitate a autorului, dar şi una dintre puţinele lucrări în care Beethoven caută şi exprimă altceva decât drama, lupta temele sale predilecte. Singurul moment solemn este partea a doua (Allegretto) ce pare a evoca apropierea şi apoi îndepărtarea unei procesiuni funebre; un astfel de moment sugerează, de altfel, că lupta s-a încheiat, drama îşi caută alinare iar viaţa se cere trăită în continuare. Celelalte părţi ale simfoniei au la bază ritmuri pregnant reliefate ce structurează imagini muzicale de mare diversitate dar care au, însă, în comun dinamismul, frenezia mişcării. Prima parte a simfoniei se deschide cu o introducere lentă ce sugerează parcă deschiderea unor cortine succesive, precum şi parcurgerea unui şir de ascensiuni (nu neapărat dificile) spre un platou larg, scăldat în lumină; odată atins punctul acesta, este cucerit un ritm, şi năvalnic şi şăgalnic, ce va declanşa o adevărată avalanşă de imagini solare, feerice, sărbătoreşti. După meditaţia din partea a doua, în scherzo, ritmul ternar revine parcă şi mai năvalnic, într-o succesiune ce alternează senzaţiile pastorale cu momentele de solemnă majestate. Fervoarea ritmului şi a dansului atinge însă punctul culminant în finalul simfoniei, unde atmosfera devine efectiv trepidantă, debordantă, eclatantă. Referindu-se cu deosebire la acest final, R. Wagner a caracterizat muzica Simfoniei a VII-a, în ansamblu, drept o apoteoză a dansului.

SURSA

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s