Botosani – Concert Simfonic – 23 martie 2012

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 23 martie 2012, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: OVIDIU BĂLAN
Solist: DOREL BAICU, flaut

În program:

A. Vivaldi: Anotimpurile: 4 concerte pentru vioară –
transcripţie pentru flaut

o Primăvara: Concertul în mi major, op. 8, nr. 1
Allegro
Largo
Allegro

o Vara: Concertul în sol minor, op. 8, nr. 2
Allegro non molto
Adagio
Presto

o Toamna: Concertul în fa major, op. 8, nr. 3
Allegro
Adagio molto
Allegro

o Iarna: Concertul în fa minor, op. 8, nr. 4
Allegro non molto
Largo
Allegro

P a u z ă

G. Verdi: Uvertura operei Puterea destinului (La forza del destino)
Allegro; Allegro molto agitato; Andantino; Andante mosso; Presto…

G. Verdi: Preludiul la actul I al operei La Traviata
Adagio

G. Verdi: Uvertura operei Nabucco
Andante; Allegro; Andante; Andantino; Allegro

G. Verdi: Uvertura operei Vecerniile siciliene (I vespri siciliani)
Largo; Allegro agitato; Prestissimo

OVIDIU BĂLAN – dirijor

S-a născut în anul 1942; şi-a făcut studiile muzicale la Liceul de Muzică din Bucureşti şi apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din acelaşi oraş (institut absolvit în anul 1968). În 1970, el a continuat să studieze dirijatul cu Jean Fournet şi Marius Constant la Cursurile Internaţionale ţinute la Hilversum (Olanda), iar în 1971 a luat parte la cursurile de vară ale Academiei de Muzică din Nice (Franţa), ţinute de Fernand Quattrochi. În anul 1973 a fost invitat în S.U.A. pentru a studia arta dirijatului cu mari dirijori şi orchestre, incluzând aici pe Eugene Ormandy şi Philadelphia Symphony Orchestra, sir Georg Solti şi Chicago Symphony, Zubin Mehta şi Los Angeles Symphony Orchestra, Aldo Ceccato şi Detroit Symphony, Lorin Mazel şi Cleveland Symphony, Pierre Boulez şi New York Symphony, Seiji Ozawa şi Boston Symphony. Activitatea dirijorală de bază este legată de Filarmonica Mihail Jora din Bacău unde, din anul 1968 a ocupat funcţiile director (până în 2007) şi prim-dirijor. Din anul 1995, maestrul Ovidiu Bălan a cumulat şi funcţia de dirijor permanent al Filarmonicii Paul Constantinescu din Ploieşti, iar din anul 1996, ocupă şi funcţia de Director Muzical al Orchestrei Simfonice Domenico Cimarosa din Aversa (Italia). Cele peste patru decenii de carieră dirijorală cuprind şi numeroase concerte susţinute în mai multe ţări europene precum şi în S.U.A. De asemenea, activitatea domniei sale mai include înregistrări efectuate pentru radio sau pe discuri, activitatea pedagogică, de formare a unor tineri dirijori, prezenţa în jurii ale concursurilor naţionale şi internaţionale, în România, Spania şi Italia.
DOREL BAICU SIMON – flautist –

S-a născut în anul 1959 la Constanţa. A studiat flautul în Bucureşti cu profesorii Virgil Opriţoiu şi Virgil Frâncu. După absolvirea Conservatorul Ciprian Porumbescu (1982), desfăşoară o activitate interpretativă ce include aspecte solistice, camerale şi orchestrale. A mai urmat cursuri de măiestrie în Italia şi Germania cu maeştri de mare renume precum Antonio Bachelli si Pierre Yves Artoud muzică de cameră şi muzică contemporană.
În 1982 fondează Trio Syrinx cu care dezvoltă în timp o activitate remarcabilă, dovadă fiind premiile naţionale şi internaţionale, precum şi turnee, înregistrări, festivaluri naţionale şi internaţionale, numeroase participări la diverse manifestări artistice.
Este laureat al concursurilor de la: Llangollen (Anglia), Ancona (Italia), Stressa (Italia), Martigny (Elveţia), Capri (Italia), Tokyo (Japonia), precum şi al concursurilor naţionale de muzică de cameră.
În anul 1985 înfiinţează primul Festival de Muzică Contemporană în Bacău, iar în anul 1986 primeşte premiul Colegiului Criticilor Muzicali din România pentru popularizarea creaţiei muzicale contemporane româneşti. Este de asemenea membru fondator al Filarmonicii din Râmnicu Vâlcea şi al Concursului Domenico Cimarosa Aversa (Italia).
Este invitat în calitate de membru al juriului în diverse concursuri naţionale şi internaţionale, de flaut sau muzică de cameră. Cu Trio Syrinx a înregistrat pentru casa de discuri Electrecord, B.B.C. (Anglia), EdiPan (Italia).
În calitate de solist, a susţinut peste 200 de concerte în compania filarmonicilor din ţară şi din Italia, Franţa, Rusia, Bulgaria, Anglia, Spania etc., precum şi nenumărate recitaluri solistice, cu un repertoriu variat, ce cuprinde lucrări reprezentative din literatura flautistică.
Este doctor în muzică, iar din anul 2007 se dedică şi activităţii pedagogice, la catedra de flaut a Universităţii de Arte George Enescu din Iaşi.
ANTONIO VIVALDI (1675-1741). Contemporan cu marele reprezentant al barocului muzical german, J. S. Bach (1685-1750), italianul Antonio Vivaldi este situat, însă, în sfera estetică a preclasicismului, sintagmă ce sugerează nu doar situarea temporală înaintea clasicismului muzical vienez, ci şi o sursă stilistică a acestuia. În creaţiile sale, Vivaldi utilizează şi el polifonia, dar nu cu rigoarea cu care era utilizată de către Bach; asta, poate, şi datorită spiritului latin, mai direct, mai spontan. Semnificativă este şi contribuţia lui Vivaldi la dezvoltarea tehnicii violonistice, fapt care îl situează între precursorii demni ai romanticului Paganini. De asemenea, Vivaldi marchează un moment esenţial în evoluţia a ceea ce numim muzică programatică, adică o muzică în care compozitorul îşi propune să redea cu mijloace specifice (muzicale) un aşa-numit program literar, sau plastic sau de altă natură.
Lucrarea vivaldiană în care se regăsesc cu mare pregnanţă cele trei aspecte enumerate (spiritul preclasic, dezvoltarea tehnicii violonistice, programatismul muzical) este tocmai ciclul de patru concerte publicat în anul 1725 şi cunoscut sub denumirea de Anotimpurile. Vivaldi a utilizat ca program versurile a patru sonete dedicate celor patru anotimpuri, versuri pe care le-a notat chiar printre portativele lucrării sale. Primăvara este întruchipată ca o izbucnire de lumină, de viaţă apar mugurii, murmură izvoarele, cântă păsărelele; pe pajiştea înflorită doarme căprarul, dansează nimfe. Vara este înfăţişată ca un anotimp torid; de căldură crapă pământul, se vestejesc plantele omul este trist; vine, însă, ploaia chiar dacă este o furtună care înviorează din nou natura. Toamna este anotimpul roadelor bogate, al plăcerilor vinului, al vânătorii. Iarna aduce cu sine clinchet de zurgălăi, dar şi cu clănţănit din dinţi, cu alunecări pe gheaţă, cu retragerea lângă căldura sobei, cu visul la primăvara ce va să vină.
Asocierea imaginilor muzicale cu imaginile literare rămâne mai mult o chestiune picantă, un fapt care există şi este bine a fi cunoscut. Cât de important este acest fapt rămâne la latitudinea fiecărui auditor informat. Iată textul sonetului dedicat primăverii (singurul aflat în întregime la dispoziţie):

Giunt ‘è la Primavera e festosetti
La salutan gli Augei con lieto canto
E i fonti allo spirar deZeffiretti
Con dolce mormorio scorrono intanto.

Vengon coprendo laer di nero amanto
E lampi, e tuoni ad annuntiarla eletti
Indi, tacendo questi, gli Augelletti
Tornan di nuovo al lor canoro incanto.

E quindi sul fiorito ameno prato
Al caro mormorio di fronde e piante
Dorme ‘l Caprar col fido can a lato.

Di pastoral zampogna al suon festante
Danzan Ninfe e Pastor nel tetto amato
Di primavera all ‘aparir brillante.

A sosit Primăvara şi bucuros
O salută păsările cu cântec vesel.
Şi izvoarele la adierea Zefiraşilor,
Curg cu dulce murmur, în timp ce

Vin acoperind aerul cu mantaua nopţii,
Fulgere şi tunete, ca să anunţe ploaia.
În urmă, tăcând acestea, păsărelele
Se întorc din nou la cântecul lor fermecător

Şi apoi, pe pajiştea înflorită şi plăcută,
În murmurul dulce al frunzelor şi plantelor,
Căprarul doarme alături cu câinele credincios.
În cântecul sărbătoresc al cimpoiului
Dansează nimfe şi păstori pe iarba moale
Radioşi de venirea primăverii.

În ceea ce priveşte pierderile sau câştigurile muzicale survenite prin transcripţia partiturii solistice de la vioară la flaut… fiecare este liber să aprecieze. Sunt efecte strict violonistice care nu pot fi realizate cu flautul… Sunt şi fraze cantabile care câştigă în expresivitate… Pentru flautişti, realizarea acestui ciclu reprezintă o performanţă reală, remarcabilă. Pentru auditorii „purişti”, acest lucru contează prea puţin.
GIUSEPPE VERDI (1813-1901). De mai bine de un secol şi jumătate dacă ar fi să începem numărătoarea doar cu cea mai populară triadă de opere verdiene: Rigoletto (1851), Trubadurul (1853) şi Traviata (1853) muzica sa răsună pe cele mai multe dintre meridianele lumii muzicale, încântând şi înduioşând firile simţitoare şi chiar pe cele mai aspre. Creaţia sa nu este neapărat una foarte elaborată, dar este într-adevăr una foarte expresivă, poate pentru că acesta era şi crezul artistic al autorului: Eu cred în inspiraţie; eu vreau să trezesc entuziasmul pentru sentimentul autentic… crez care i s-a împlinit în multe dintre creaţiile sale în care mijlocul de expresie principal este vocea umană.
Vocaţia de simfonist a lui Giuseppe Verdi, atâta câtă a fost, pare a se fi întruchipat în mai mare măsură în Uvertura operei Vecerniile siciliene, compusă în anul 1855, şi nu lipseşte nici de la punerea în pagină a Uverturii Nabucco (1842) sau Puterea destinului (1869). Mai există o uvertură ceva mai amplă la o operă puţin cunoscută, Luisa Miller (1849), dar operele sale cele mai cunoscute nu au uverturi consistente, ci doar preludii, condensate, introduceri orchestrale restrânse la minimul necesar. Din toate acestea, la sugestia maestrului Ovidiu Bălan am alcătuit Simfonia operelor verdiene, adică trei uverturi şi un preludiu care pot alcătui o structură de concert, nu neapărat organic închegată, dar cu siguranţă menită să încânte auditorul.

OperaPuterea destinului a fost compusă pe un libret inspirat de o situaţie conflictuală romantică, generată de lucrarea oarbă a unui destin inexorabil, pe care personajele încearcă în zadar să-l ocolească; în prima variantă a cărei premieră a avut loc la Sankt Petersburg (1862), toate personajele importante ale operei mureau (ultimul se arunca într-o prăpastie), lucru nemaiîntâlnit în desfăşurarea unei opere, de aceea ulterior finalul a fost schimbat: Alvaro rămâne în viaţă. Dar atmosfera general tragică a operei s-a păstrat, lucru evidenţiat inclusiv prin Uvertura sa. Subiectul operei: Alvaro (fiul unui rege incaş) se îndrăgosteşte de Leonora, fiica unui nobil spaniol, hotărând să plece împreună; tatăl Leonorei nu apreciază străinul de neam şi rang şi încearcă să-i împiedice, moment în care, fără să vrea, Alvaro îl răneşte mortal; Don Carlos, fratele Leonorei încearcă să-şi răzbune tatăl, dar – necunoscută şi încurcată lucrare a destinului – va fi salvat de la moarte de Alvaro; Leonora se retrage la mănăstire, crezând că Alvaro a uitat-o; Don Carlos îl provoacă la duel pe Alvaro chiar în apropierea chiliei Leonorei (retrasă la mănăstire, travestită în călugăr); Don Carlos este rănit de moarte, Leonora vine să-şi aline fratele, dar acesta, cu ultimele puteri străpunge cu pumnalul pe călugărul adus la căpătâiul său, care era de fapt sora sa; moare Don Carlos, moare apoi şi Leonora în braţele lui Alvaro… Implacabilă lucrare a destinului!
Din punct de vedere muzical, Uvertura este construită pe motive orchestrale şi din ariile personajelor. Pregnant este motivul destinului, asemănător ritmic cu cel din simfonia beethoveniană, pe altă structură melodică. Temele ariilor sunt asamblate şi reluate astfel încât să asigure un crescendo expresiv general, cu contrastele de rigoare, culminând în finalul uverturii, deşi finalul operei este la polul expresiv opus. Ca pagină orchestrală independentă este cea mai de succes uvertură verdiană.

OperaTraviata poate cea mai emoţionantă operă verdiană a fost creată pe un libret inspirat de romanul Dama cu camelii al lui Alexandre Dumas-fiul, preluând povestea fetei frumoase şi inocente de la ţară, devenită la Paris curtezană (la donna traviata în limba italiană), care cunoaşte la un moment dat iubirea adevărată, dar moare în floarea tinereţii. Preludiul la actul I al operei Traviata este o scurtă introducere orchestrală, bazată pe expunerea unei singure idei muzicale; este o temă cantabilă în care se simt vibrând simţăminte calde, calme, dar imense; este poate imaginea condensată a celor două suflete ce încearcă nu fără suferinţă să-şi depăşească limitele şi contextul, tinzând spre înălţimile sublime ale existenţei.

Opera Nabucco a fost compusă pe un libret (alcătuit de Temistocle Solera) refuzat la un moment dat de un contemporan mai cunoscut al lui Verdi, la data respectivă, germanul Otto Nicolai (1810-1849), libret care i-a oferit însă italianului primul succes de public creaţiile precedente cunoscuseră eşecuri usturătoare; libretul este axat pe povestea biblică a robiei evreilor la curtea babiloniană a regelui Nabucodonosor. Întâmplător sau nu, momentul cel mai inspirat al operei, pepita de aur care dă strălucire întregii muzici, este celebrul Cor al sclavilor evrei din actul al III-lea, compus pe textul: Va pensiero, sullali dorate (Du-te gând pe aripi de aur). Aripile de aur ale acestui cor au ridicat la înălţimea succesului real pentru prima dată o operă verdiană. Uvertura operei Nabucco incepe cu o introducere lentă ce deschide parcă o amplă panoramă prin care sunt rechemate imagini din timpuri imemoriale; sonorităţi pline de dinamism şi impetuozitate, ce evocă animaţia şi strălucirea curţii lui Nabucodonosor, sunt urmate de acordurile cunoscutului cor Va pensiero, evocând aici evreii ţinuţi în captivitate la curtea sa; fireşte, pentru echilibrul construcţiei muzicale, imaginile curţii regale revin, sunt amplificate şi încheie uvertura într-o atmosferă solemnă pompoasă.

Libretul OpereiVecerniile siciliene a avut, de asemenea, o poveste proprie, fiind scris iniţial pentru francezul Halevy şi având la bază un eveniment istoric real, revolta flamanzilor împotriva Ducelui de Alba, guvernatorul Flandrei; Halevy nu l-a mai utilizat; pe acelaşi libret a început să compună Donizetti, dar nu şi-a terminat opera, libretul ajungând în cele din urmă la Verdi. Chiar şi opera verdiană a cunoscut trei variante, adaptând ideea revoltei la o altă realitate istorică, războiul vecerniilor siciliene (1282-1302), o revoltă împotriva francezilor pornită în timpul unei slujbe de seară (vespera, în limba italiană; vecernie, în limba română preluare din slavonă). Uvertura Vecerniile siciliene este poate cea mai simfonic structurată dintre uverturile lui Verdi. Începe cu o introducere lentă ce evocă starea de tensiune acumulată în rândul sicilienilor revoltaţi de abuzurile ocupanţilor francezi; mişcarea Allegro debutează cu o temă dinamică ce sugerează lupta, confruntarea dură a celor două tabere, dar tema secundă este cantabilă, caldă este imaginea poveştii de dragoste dintre Arrigo şi Elena, greu de împlinit în condiţiile date; urmează apoi o succintă dezvoltare tematică, reluarea ideilor de bază şi o concluzie romantic/furtunos clamată.

Sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s