Botosani – Recital de pian – 6 aprilie 2012

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 6 aprilie 2012, ora 18,30

Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor

RECITAL de PIAN
susţinut de:
VINICIU MOROIANU

În program:

Ludwig van Beethoven: Sonata în do major, op. 53 – „Waldstein”
Allegro con brio
Introduzione: Adagio molto
Allegro moderato

Claude Debussy: Estampes
Pagodes
La soiree dans Grenade
Jardins sous la pluie

P a u z ă

Franz Liszt: Les jeux d’eaux a la Villa d’Este
Allegretto

George Enescu: Sonata a III-a pentru pian, în re major, op. 24, nr. 3
Vivace con brio
Andantino cantabile
Allegro con spirito

VINICIU MOROIANU – pianist

S-a născut la Bucureşti, în anul 1962, într-o familie de muzicieni. A absolvit Liceul „George Enescu” din Bucureşti, clasa de pian a profesoarei Marta Paladi, iar în anul 1985, Universitatea de Muzică din acelaşi oraş, clasa maestrului Gabriel Amiraş. De asemenea, a studiat pe parcursul mai multor ani cu maeştrii Constantin Bugeanu, Pascal Bentoiu, Doru Popovici. A fost distins cu premii I la competiţii naţionale în anii 1973, 1977, 1978 şi este laureat al Concursurilor Internaţionale Guilde francaise des artistes solistes, la Paris (1979) şi George Enescu, la Bucuresti (1991).
În anul 1981 a fost distins cu Premiul Colegiului Criticilor Muzicali pentru interpretarea Sonatei a III-a pentru pian de George Enescu, iar în anul 1992, cu Premiul Fundaţiei Dinu Lipatti pentru restituirea şi prezentarea în concert a Fanteziei op. 8 de Dinu Lipatti. A susţinut primul său recital la vârsta de 11 ani, iar trei ani mai târziu a debutat în calitate de solist. De atunci a concertat cu toate orchestrele filarmonicilor din ţară şi a apărut în numeroase recitaluri şi concerte camerale. Ca student, a debutat în 1983, cu Orchestra Filarmonicii George Enescu, iar în 1985 a susţinut şi primul recital pe scena Ateneului român. A participat la festivalurile internaţionale George Enescu, ediţiile 1988, 1995, 2003, 2005 (s-a cântat Triplul concert pentru vioară, violoncel şi pian de Paul Constantinescu), Dinu Lipatti ediţiile 1993, 1995, 1997, precum şi în Slovacia (1990), Austria (1991), Costa Rica (1993). A întreprins turnee în Grecia, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Franţa, Italia, Belgia, Germania, Republica Moldova (a fost solistul turneului Filarmonicii George Enescu, în noiembrie 1996). A realizat înregistrări radio şi tv precum şi la Electrecord (Sonatele pentru pian şi violoncel de J. Brahms, cu Attila Szekely, şi Sonata a III-a pentru pian de George Enescu). O altă realizare a sa o constituie ediţia critică a Cadenţelor de Dinu Lipatti, la Ed. Muzicală, 2003. Casa de discuri Agorà din Atena (Grecia) a preluat pe CD înregistrarea din concert a Concertino-ului de B. Martinu.
Din anul 1990, Viniciu Moroianu este profesor la catedra de muzică de cameră şi la cea de pian în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Cele mai recente realizări ale sale sunt: susţinerea tezei de doctorat despre creaţia de pian solo a lui Dinu Lipatti; a fost distins cu Medalia Radio România Muzical 5 ani şi Medalia George Enescu Tescani, 2005.
Este membru fondator al Societăţii Române Mozart din Cluj-Napoca şi consilier al Societăţii Filarmonice din Câmpina.

LUDWIG van BEETHOVEN (1770-1827). Din cele 32 de sonate pentru pian, majoritatea dacă nu chiar toate sunt lucrări de o puternică individualitate, cuprinzând în sine o lume expresivă de cuceritoare frumuseţe şi mare bogăţie. Lucrările devenite celebre au un titlu dat fie de autor, fie de posteritate, după expresia generală sau după numele personalităţii cărei i-a fost dedicată. Sonata în do major, op. 53, este cunoscută şi sub denumirea de Waldstein, după contele cu acelaşi nume, care a fost şi primul protector al lui Beethoven la Bonn. Când Beethoven părăsea oraşul natal (1792) pentru a merge la Viena, contele Waldstein i-a scris pe carnetul său de autografe: Geniul lui Mozart plânge încă moartea celui în care se întruchipase. În neobositul Haydn şi-a găsit refugiul de mângâiere, dar nu o realizare… Printr-o muncă fără preget vei primi duhul lui Mozart din mâinile lui Haydn. Sonata op 53 a fost compusă în anii 1803-1804, fiind sonata cu cel mai accentuat caracter pianistic dintre toate sonatele beethoveniene. Este sonata care solicită interpretului o tehnică briliantă, iar această virtuozitate include potenţial expresiv. Este alcătuită practic din două mari blocuri sonore între care o concisă mişcare lentă se constituie in Introducere la cel de-al doilea Allegro. După muzica părţii întâi, francezii au denumit această sonată L’Aurore, lucru reafirmat şi de Edwin Fischer (mare interpret şi comentator al sonatelor beethoveniene), care scrie: Splendida dezvoltare, care duce mai întâi pe auditor în adâncuri înceţoşate, urcă gradat spre sunetul sol subliniat de pedală, sugerând răsăritul soarelui într-un vuiet de tunete. Într-o oarecare măsură, aceasta îmi pare o anticipare exactă a monologului lui Faust, în partea a doua a poemului lui Goethe. Muzica Allegro-ului final pare a fi o muzică alpină: motivele tematice sunt prezentate în ecouri, dezvoltarea este maiestuoasă, încheierea este luminoasă, de-a dreptul scăpărătoare.

CLAUDE DEBUSSY (1862-1918). Pianist, dirijor, compozitor şi critic muzical francez, Debussy a fost unul dintre întemeietorii şi reprezentanţii de marcă ai curentului impresionist o muzică în care, la fel ca şi în artele plastice, imaginile create nu se doresc a fi pregnant conturate, ci mai degrabă difuze, transparente, imateriale parcă. Lucrarea intitulată Estampes a fost compusă în anul 1903. Stampele sunt imagini imprimate după un model gravat (ştampilă); Debussy recreează sonor trei gravuri celebre, trei imagini din colţuri diferite ale lumii. Prima este intitulată Pagode şi recreează imaginea acelor temple asiatice cu ajutorul intonaţiilor (scărilor muzicale) pentatonice specifice muzicii chineze şi japoneze, adăugând pentru completarea coloritului exotic sugestia unor instrumente de percuţie (gonguri) din insula Java. În piesa a doua, intitulată Seară în Grenada, Debussy apelează la scările muzicale arabe şi efectele de corzi de chitară ciupite pentru a sugera coloritul muzicii spaniole. Reuşita sa este apreciată de un spaniol get-beget, Manuel de Falla, care nota: Nici o măsură din această muzică nu este împrumutată din folclorul spaniol şi totuşi întreaga compoziţie, prin toate detaliile sale, transmite admirabil imaginea Spaniei. În sfârşit, în cea de-a treia stampă Debussy fizeaxă muzical o imagine din ţara natală: Grădini sub ploaie este imaginea unei naturi în timpul unei furtuni violente; sunt secţiuni care evocă vântul vijelios ori ropotul picăturilor de ploaie; coloritul francez este explicit subliniat prin utilizarea unor melodii populare cunoscute: Nous n’irons plus aux bois (Nu vom revenin pădure) şi Dodo, l’enfant do (Dormi, copile, dormi).

FRANZ LISZT (1811-1886). După idei schiţate în anul 1840, Liszt definitivează şi transmite spre editare două cicluri de piese pentru pian intitulate Anii de peregrinări: Anul I (Elveţia), în 1855 şi Anul al II-lea (Italia), în 1857. La acestea se adaugă publicare în 1883 a unui nou ciclu, Anul al III-lea, care cuprinde şapte numere, lucrări compuse în ani diferiţi (1877, 1872, 1867) şi inspirate de locuri ori evenimente diferite. Majoritatea sunt însă cele ce evocă tot lumea însorită a Italiei. La Nr. 4 se află piesa intitulată Jocurile de apă (Fântânile arteziene) de la Vila dEste, compusă în anul 1877. Locurile care l-au inspirat pe Liszt se află la Tivoli, în apropierea Romei, având un cadru natural superb în care omul a intervenit cu elemente armonioase (terase, grădini, arteziene) ce împodobesc acest cadru, sporindu-i farmecul şi atractivitatea şi pe vremea lui Liszt şi astăzi. Pianistica romantică, spectaculoasă a lui Liszt sugerează cu mare plasticitate şi forţă de sugestie, jocul capricios al jeturilor de apă, sclipirile multicolore ale razelor de soare printre miile de picături, dar toate acestea se suprapun peste meditaţia la fel de romantică asupra sensului vieţii, asupra rosturilor zbaterilor perpetue ale fiinţei umane, cu aspiraţia sa neostoită spre lumină, spre bucurie, dar şi cu căderea inevitabilă în oceanul resemnării.

GEORGE ENESCU (1881-1955). Cea de-a treia Sonată enesciană pentru pian a fost compusă în ultimele luni ale anului 1933, pe manuscrisul părţii a treia fiind notată data de 8 ianuarie 1934. A mai revenit cu mici retuşuri în anul 1935. Unul dintre cei mai fini cunoscători şi analişti ai creaţiei enesciene, compozitorul şi muzicologul Pascal Bentoiu, afirmă în paginile dedicate acestei lucrări: Pentru a nu ştiu câta oară îmi pun aceeaşi întrebare: oare un autor care ar fi scris numai lucrarea de care mă ocup acum ar avea sau nu dreptul la un loc de cinste în istoria muzicii? Şi nu-mi pot răspunde decât afirmativ. Iată încă o partitură-unicat, atât de originală încât mulţi trec pe lângă ea ca pe lângă o banalitate oarecare şi atât de plină încât numai zeci de audiţii repet, zeci de audiţii pot aduce cât de cât pe ascultător la nivelul bogăţiilor ei. Enescu plăteşte şi aici tribut pentru intransigenta sa complexitate. Căci una este să-ţi însuşeşti o piesă bazată pe repetiţii şi simetrii… şi alta e să pătrunzi semnificaţiile unei bucăţi în care nimic nu se repetă aidoma şi unde domină multitudinea şi sinuozitatea liniilor. Pentru auditorul neinteresat de structuri muzicale însă, muzica sonatei poate să comunice simplu şi direct un conţinut expresiv elocvent; partea întâi este un joc şăgalnic, scânteietor de sunete diamantine, uşor adumbrit în zona temei secundare de o undă de melancolie; această temă va fi dezvoltată în partea lentă, creând o atmosferă liniştită, calmă, a unei nopţi în mijlocul naturii arareori tulburată de înfiorări misterioase; dintr-o temă nou apărută în partea a doua se naşte şi se dezvoltă tema de bază a finalului, a cărui muzică reparcurge drumul de la întuneric şi neguri spre lumină, de la nelinişte la bucurie (de la tonalitatea re minor la re major), moment în care este reluată brillianta temă din partea întâi (sunt rememorate şi alte elemente tematice din părţile precedente), sonata încheindu-se într-un ritm trepidant clocotitor. Desigur poate fi remarcat şi coloritul românesc ce se naşte nu din citate folclorice ci din elemente infinetezimale integrate în limbajul muzical european; sau pot fi remarcate şi elemente de stil, mai vechi ori mai noi, pe care Enescu le retopeşte în muzica acestei sonate, realmente unice, irepetabile.
Referitor la interpreţii sonatei enesciene dedicată pianistului francez Marcel Ciampi, care a şi interpretat-o prima oară în public în decembrie 1938 , Pascal Bentoiu menţionează şi pe interpreţii remarcabili care i-au dat viaţă, începând cu Dinu Lipatti şi încheind cu tânărul (în 1981) Viniciu Moroianu din degetele şi mintea căruia a ieşit o surprinzător de clară şi de matură versiune a redutabilei lucrări.
Varianta lui Dinu Lipatti poate fi audiată pe Youtube. La ea am făcut apel pentru a-mi inspira câteva cuvinte despre sonata enesciană. Partitura tipărită şi un pian aflate la dispoziţie sunt utile doar celor ce deţin o tehnică pianistică pe măsura scriiturii enesciene. Pentru ceilalţi, acestea rămân uşi ferecate. Spre deosebire de autorii clasico-romantici care lasă o şansă şi amatorilor.
Aşadar, în acest recital avem o capodoperă enesciană şi un interpret al ei de excepţie. Minunate auspicii pentru pătrunderea în lumea aleasă a muzicii pentru pian enesciene.

Sursa: Ioan Turcanu

Reclame
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s