Botosani – Concert Simfonic – 25 mai 2012

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 25 mai, ora 18.30
Botoşani, Casa ce Cultură a Sindicatelor

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: DANIEL MANASI
Solist: PETREA GÎSCĂ, corn

În program:

J. S. Bach: Ciaccona – transcripţie pentru cvartet de coarde de Luigi Schinina

W. A. Mozart: Concertul pentru corn şi orchestră nr. 4, în mi bemol major, KV 495
Allegro moderato
Romanza: Andante
Rondo:Allegro vivace

P a u z ă

L. Weiner: Divertisment pentru orchestră de coarde, pe teme vechi ungureşti, op. 20
1. Tempo di Csárdás (quasi alla Marcia); [jó álápos csárdás; ceardaş bine aşezat]
2. Vivace; [róka-tánc; dansul vulpii]
3. Allegretto moderato (qauasi andantino); [marosszéki keringös; purtată mureşeană]
4. Tempo di Marcia (un poco grottescamente); [verbunkos; dansul recruţilor]
5. Presto; [csürdöngölö; strângerea turmei/ciurdei – dans voinicesc]

S. Prokofiev: Simfonia nr. 1, op. 25 – Clasica
Allegro
Larghetto
Gavotta: Non troppo allegro
Finale: Molto vivace
DANIEL MANASI
– dirijor –
S-a născut la data de 14 iunie1963. A urmat cursurile Liceului de Artă Octav Băncilă şi cele ale Conservatorului de Muzică George Enescu din Iaşi (1981-1985), pregătindu-se ca violonist. În acelaşi domeniu a urmat şi o serie de cursuri de măiestrie la Nyrbator (Ungaria) şi Weimar (Germania). A fost distins cu premii la diverse competiţii naţionale, a susţinut concerte şi recitaluri camerale ca violonist solist, atât în ţară cât şi peste hotare (Italia, Franţa, Spania, Japonia, China, Koreea de Sud, Germania, Singapore, Malayesia, Cuba etc.). Activitatea sa de bază este şi în prezent legată de acest instrument, fiind concert-maestru al Orchestrei de Cameră Radio Bucureşti. Pasiunea pentru muzică l-a îndemnat să-şi lărgească sfera de activitate, studiind dirijatul de orchestră: cu Ervin Acel la Oradea (2002) şi un curs de masterclass-dirijat postuniversitar la Conservatorul din Viena (2005). În perioada 2000-2009 a susţinut mai multe concerte la pupitrul central al filarmonicilor din Bacău, Craiova, Ploieşti, Târgu-Mureş, Oradea, Galaţi.
PETREA GÎSCĂ
– corn –
S-a născut în anul 1962, în comuna Horodniceni, judeţul Suceava. A absolvit clasa de corn a Conservatorului de Muzică George Enescu din Iaşi, în anul 1985. Cu un an înainte a beneficiat şi de o bursă de studii, la Lanciano (Italia), unde a urmat cursurile de măiestrie ţinute de cornistul Sigilfrido Covizzi. În anul 1990 a participat la cursurile de vară organizate la Bayreuth (Germania). În anul 1985 îşi începe activitatea de cornist în orchestra Filarmonicii Moldova din Iaşi.
Activitatea sa solistică cuprinde concerte susţinute cu filarmonicile din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Botoşani, Constanţa, Arad, Târgu-Mureş, Satu Mare, Bacău. Concomitent susţine şi o activitate semnificativă în domeniul muzicii de cameră Petrea Gîscă a fondat în anul 1987 Cvartetul de corni Concertino.
În anul 1990 îşi începe activitatea didactică, ca profesor de corn şi de muzică de cameră la Universitatea de Arte George Enescu din Iaşi. În ianuarie 2009 a obţinut summa cum laude titlul de doctor în muzică prin susţinerea tezei Cornul în creaţia lui Franz Strauss şi Richard Strauss. Contribuţia lor la emanciparea tehnicii şi expresivităţii instrumentului.
A publicat două lucrări: Cornul, tradiţie si mister şi Cornul în creaţiile muzicale ale compozitorilor Franz Strauss si Richard Strauss, cea de-a doua a obţinut Diploma şi Medalia de argint la Salonul Cărţii Româneşti, Iaşi 2009. De la 1 octombrie 2010 este conferenţiar universitar doctor, titular al catedrei de corn şi muzică de cameră din Universitatea de Arte George Enescu Iaşi.
JOHANN SEBASTIAN BACH (1685-1750). Cele trei sonate şi trei partite pentru vioară solo au fost compuse între anii 1717-1723. Partita în re minor este alcătuită din cinci părţi, ultima dintre ele fiind celebra, monumentala Ciacconă. Tehnic vorbind, ciaccona este o temă cu variaţiuni polifonice, o lucrare compusă în ritm ternar şi într-un tempo lent. Tema urmează profilul unui tetracord descendent, parcurgând drumul de la tonică la dominantă pentru a reveni la tonică în cazul de faţă, re-do-sib-la (re), incluzând şi alte note melodice. Fiind o lucrare polifonică, tema se aude întâi (şi se reia de cele mai multe ori) în bas dar şi la alte voci superioare. Pe parcursul a 30 de variaţiuni, Bach urmează planul tonal re minor-re major- re minor, sporind, cu o ştiinţă, fantezie şi forţă expresivă ce nu au putut fi încă egalate, potenţialul variaţional al temei până la un nivel ce pare aproape imposibil de realizat pe cele patru coarde ale viorii solo. George Enescu a fost primul mare violonist care a realizat o interpretare adecvată stilistic, spiritului polifonic care a generat-o. Dincolo de construcţia fabuloasă, această muzică transmite o imensă trăire emoţională, cu substrat dramatic. Se spune ca ciaccona ar fi fost dedicată primei soţii a lui Bach, care a murit în 1720, dar nu sunt documente care să certifice acest amănunt. Muzica ei include însă şi o atitudine solemnă pe care o instituie un astfel de eveniment. Şi pentru că muzica Ciacconei bachiene pare a excede cu mult cele 4 coarde ale viorii, s-au încercat de-a lungul timpului diverse transcripţii orchestrale. În această seară avem varianta compozitorului italian Luigi Schinina.
WOLFGANG AMADEUS MOZART (1756-1791). Referitor la cele patru concerte pentru corn ale sale, se impune observaţia că Mozart le-a compus având în vedere instrumentele vremii sale mult mai puţin performante, aşa numitele Naturalhorn sau Waldhorn (corn natural, corn de vânătoare), în cunoaşterea cărora s-a consultat cu cornistul Ignaz Leutgeb, un alt salzburghez mutat la Viena, prieten cu Mozart. Limitelor tehnice ale instrumentelor li se datorează şi un anumit stil melodic, bazat mult pe sunetele armonice naturale, melodii denumite generic semnale de vânătoare, precum şi pe aşa-numitele efecte de ecou. Concertul pentru corn şi orchestră nr. 4 a fost terminat la data de 26 iunie 1786, la scurt timp după terminare operei Nunta lui Figaro. Interesant este faptul că în partitura originală pe mai multe pagini şi cu cerneală de altă culoare (pentru o mai bună vizualizare) Mozart a adăugat menţiunea: în onoarea lui Leutgeb. Vecinătatea cu Nunta lui Figaro nu pare a fi lăsat amprente deosebite; eventual prima parte poate fi privită ca sugestie a unei solemnităţii sărbătoreşti (de nuntă), dar partea a doua este poate cea mai sensibilă şi mai poetică parte lentă compusă pentru acest instrument, descinzând mai degrabă din vecinătatea Concertului pentru pian KV 488, din poezia intensă a părţii sale lente (în fa diez minor), iar finalul este un rondo, voios, vânătoresc, prin semnalele specifice în măsura de 6/8.

LEO WEINER (1885-1960). Compozitor maghiar, autor al unor lucrări camerale: trei cvartete, două sonate pentru vioară, cinci divertismente, un poem simfonic. A fost contemporan cu Bartok şi Kodaly, dar cu un stil foarte diferit de stilul acestora, Weiner rămânând conservator. A preluat însă, din munca de folclorist a lui Bartok, teme ale unor vechi dansuri populare maghiare pe care le-a folosit în divertismentele sale, subliniind parfumul folcloric autentic în spirit tradiţional, ne căutând să construiască pe scări tradiţionale armonii excesiv sofisticate. Astfel se prezintă şi muzica Divertismentului pentru coarde din programul serii.
SERGHEI PROKOFIEV (1881-1953). A fost un compozitor rus, considerat deja un clasic al secolului al XX-lea De la povestea pentru copii (dar nu numai!) Petrică şi lupul, până la muzica baletelor, concertelor şi simfoniilor sale, muzica lui Serghei Prokofiev ne întâmpină cu o largă şi inspirată paletă coloristică şi ne vrăjeşte cu un farmec autentic, pe care numai adevăratele genii ale muzicii le-au putut izvodi. Farmecul muzicii sale îşi are izvorul şi în modalitatea diferită de abordare a unor lucruri arhicunoscute, tratându-le cu toată seriozitatea, dar conducându-ne spre concluzii surpriză, realizând astfel un umor savuros dar şi rafinat. Un exemplu concludent în acest sens este şi Simfonia nr. 1, denumită şi Simfonia clasică. A fost compusă în anul 1917. S-a spus despre ea că ar fi haydniană, că apelează la un limbaj şi la forme clasice pe care le persiflează etc. Dincolo de aceste raportări parţiale şi relative, muzica sa este profund prokofieveană, ca limbaj armonic, timbral, melodic şi ritmic chiar. Clasicismul Simfoniei nr. 1 poate fi regăsit în simplitate, concizie, în maxima economie de mijloace utilizate cu eficienţă expresivă remarcabilă, în transparenţă, eleganţă şi strălucire sonoră. Fiecare dintre cele patru părţi ale Simfoniei clasice este o adevărată miniatură sonoră lucrată cu migala şi precizia unui maestru al filigranului. Cât despre umorul acestei muzici, un comentator mai mult decât avizat Leonard Bernstein afirma: Cred că aceasta a fost singura piesă muzicală la care am râs în hohote. Îmi amintesc şi acum ziua când am ascultat-o pentru prima dată; la radio, pe vremea când aveam vreo cincisprezece ani. Îmi amintesc cum eram întins pe jos pe, covor, şi am râs până mi-au dat lacrimile. Nu ştiam ce anume se cânta. Nu auzisem în viaţa mea de Prokofiev. Ştiam doar că era ceva deosebit şi nostim de frumos.

Sursa: Ioan Turcanu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s