Botosani – Recital Cameral „VOX ARTIS” – 21 iunie 2012

Sursa: Ioan Turcanu

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Joi, 21 iunie 2012, ora 18,30

Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor

RECITAL CAMERAL
susţinut de Cvartetul de coarde
„VOX ARTIS”
(Iaşi)

Membri:
ANDREI CHIRILĂ, vioara I
ALINA TUDORACHE, vioara a II-a
PAUL OLTEAN, violă
LILIANA BIŞOC, violoncel

În program:

J. Haydn: Cvartetul op. 1 nr. 1, în si b major – Vânătoarea (compus: 1755-1760)
Presto;
Menuetto;
Adagio;
Menuetto;
Presto

J. Haydn: Cvartetul op. 3 nr. 5, în fa major (cu Serenadă)
(compus: 1763-1764)
Presto;
Serenadă: Andante cantabile;
Menuetto;
Scherzando

W. A. Mozart: Cvartetul nr. 1, în sol major, KV 80/73f (compus: 1770)
Adagio;
Allegro;
Menuetto;
Rondo

– P a u z ă –

A. Dvorák: Cvartetul nr. 12, în fa major – Cvartetul american (compus: 1892-1895)
Allegro ma non troppo
Lento
Molto vivace; Poco meno mosso; Molto vivace
Vivace ma non troppo
ANDREI CHIRILĂ
– vioara I –

Şi-a făcut studiile la Liceul de Artă Octav Băncilă şi la Universitatea de Arte George Enescu, absolvind în anul 2003, la clasa profesoarei Maria Toronciuc. De asemenea, a urmat şi un masterclass susţinut de violonistul Florin Paul. Membru al orchestrei simfonice şi şef de partidă la vioara I în orchestra Philarmonie der Nationen din Germania până în anul 2011, având turnee în SUA, China, Africa de Sud, Franţa, Italia etc. În calitate de solist, Andrei Chirilă a susţinut recitaluri şi concerte în ţară, la Iaşi, Botoşani, Vatra Dornei. În prezent beneficiază de îndrumarea maestrului Bujor Prelipcean.

ALINA TUDORACHE
– vioara a II-a –

În anul 2006 a absolvit cursurile Universităţii de Arte George Enescu, clasa de vioară a profesorului Anton Diaconu (vioara a II-a în Cvartetul Voces). De asemenea, a urmat cursuri de masterat la aceeaşi universitate, clasa profesor Bujor Prelipcean (vioara I în Cvartetul Voces). În prezent este solist instrumentist cu atribuţii de şef partidă în orchestra Filarmonicii Moldova. Este laureată a Concursului Internaţional de vioară Ion Voicu (2010); a primit Premiul special la Odorheiu Secuiesc (1999) şi Premiul special la Concursul Naţional de la Deva (1996).
PAUL OLTEAN
– violă –

Şi-a făcut studiile la Liceul de Artă Octav Băncilă şi la Universitatea de Arte George Enescu, absolvind la clasa profesorului Constantin Stanciu (violă în Cvartetul Voces). A fost distins cu numeroase premii la Olimpiadele naţionale de la Deva şi Tulcea. Este colaborator în orchestra simfonică ieşeană. Din anul 2012, beneficiază de îndrumarea profesorului Bujor Prelipcean.
LILIANA BIŞOC
– violoncel –

A început studiul violoncelului la Suceava, continuând la Academia de Arte George Enescu ale cărei cursuri le-a absolvit în anul 1991. Din anul 1990 este violoncelistă în orchestra simfonică a Filarmonicii Moldova din Iaşi, având în paralel o bogată activitate camerală. A activat în orchestra La Camerata, ansamblu cu activitate în ţară şi străinătate. Din anul 2002 este şef de partidă în orchestra ieşeană, interpretând importante partituri solistice din repertoriul simfonic consacrat.
JOSEPH HAYDN (1732-1809). Haydn-Mozart-Beethoven. Sunt cei trei mari creatori definiţi prin sintagma Triada de aur a clasicismului muzical vienez. În ordine cronologică, Joseph Haydn este cel dintâi, este cel care a statuat prin compoziţiile sale, limbajul muzical clasic. Haydn este întemeietorul principalelor tipuri de lucrări clasice, fiind considerat chiar părintele simfoniei şi al cvartetului de coarde prin cele peste 100 de simfonii şi peste 80 de cvartete pe care le-a compus în prodigioasa sa activitate ca muzician la curtea prinţului Nikolaus Esterhazy, dar şi după ce a părăsit acel loc propice muzicii. Haydn este creatorul stilului clasic, al muzicii compuse preponderent în tonalităţi majore, aureolate de o frumuseţe pură, senină, în care şi trăirea intensă a emoţiilor trebuia să fie cenzurată de filtrul inteligent al eleganţei, graţiei şi zâmbetului amabil. O muzică ce trebuia să mângâie, să încânte, dar nu să zguduie. Şi cu atât mai puţin să tulbure firi, ori să răscolească pasiuni. Aceasta era epoca în care s-a născut cvartetul de coarde haydnian, epoca ce şi-a impus pregnant criteriile asupra substanţei şi formei muzicale. A fost meritul inspiraţiei, al geniului lui Haydn, că aceste pagini muzicale şi-au păstrat prospeţimea şi puterea de a comunica ceva şi publicului de peste un sfert de mileniu, vorbindu-ne despre o epocă, despre o lume cu anumite rigori şi idealuri, o muzică ce-şi depăşeşte ţinta minimă: aceea de a crea o atmosferă agreabilă pentru prinţul Esterhazy şi nobilii săi invitaţi. Structura de bază a acestei specii muzicale este cea a unei simfonii; diferenţele sunt date de numărul interpreţilor şi, de aici, de echilibre sonore diferite şi chiar de dimensiuni/durate diferite. Cele patru părţi de bază erau: I. Allegro-ul, în formă de sonată; II. partea lentă (temă cu variaţiuni sau lied); III. Menuetul şi IV. finalul (de obicei un rondo vesel şi dinamic). Între primele cvartete haydniene sea află şi lucrări cu două menuete, evidenţiind astfel legătura directă a cvartetului cu lumea divertismentului muzical din care s-a dezvoltat. Tot în lucrările de început, Haydn acordă un rol mai important, solistic, violinei I (celelalte instrumente având rol de susţinere armonică şi ritmică). Pe parcursul elaborării cvartetelor sale, Haydn ajunge la echilibrul şi omogenizarea deplină a ansamblului celor patru instrumente. Multe dintre cvartetele lui Haydn au câte un nume, datorat unui element exterior muzicii, dar şi unor sugestii muzicale. Sunt însă lucrări minunate şi printre cele care au doar un număr de ordine. Ceea ce contează nu este neapărat «mesajul», ci «starea» pe care o transmite muzica lor.

WOLFGANG AMADEUS MOZART (1756-1791). Cel de-al doilea mare clasic vienez, în ordine cronologică, a preluat de la Haydn şi stilul clasic şi cvartetul de coarde. Contribuţia sa a însemnat maxima omogenizare a vocilor, trecerea temelor succesiv pe la toate instrumentele, desigur şi un conţinut expresiv nou, păstrându-se în interiorul stilului clasic, dar introducând şi un fior emoţional care dă muzicii sale acel ceva inefabil şi totuşi perceptibil, acel amestec unic de emoţie caldă şi de spiritualizare detaşată. Fireşte, în lumea cvartetului de coarde mozartian există diferenţe, trepte ale artei componistice (Cvartetul nr. 1 a fost scris la vârsta de 14 ani!), dar oricare ar fi perioada de care aparţine, muzica farmecă prin prospeţime, eleganţă, graţie.

Abordarea acestor creaţii haydniene şi mozartiene timpurii, de către o formaţie tânără de cvartet, se cuvine a fi apreciată ca un semn de maturitate şi de curaj. Simplitatea genială nu este tocmai comodă. La fel de oportună mi se pare şi echilibrarea programului cu o capodoperă postromantică (Cvartetul american de A. Dvorák), în care substanţa expresivă şi efectele sonore sunt realmente generoase şi cu adresabilitate directă.

ANTONÍN DVORÁK (1841-1904). Cvartetul în fa major, op. 96 a fost compus între anii 1892-1895, când Antonin Dvorák a activat ca director şi profesor al Conservatorului Naţional din New York; acest amănunt i-a adus şi o etichetă: Cvartetul American sau chiar Cvartetul Negrilor, exagerându-se importanţa utilizării unor teme din muzica tradiţională a acestei populaţii afro-americane. În fond însă, substanţa muzicală predominantă provine din muzica slavă, din folclorul muzical ceh, pe care Dvorák, departe de casă, îl simţea mai intens şi îl recrea cu şi mai mare dragoste. Pentru prezentarea efectivă a muzicii Cvartetului op. 96, am preluat consideraţiile inspirate ale muzicologului Wilhelm Georg Berger: Foarte rar se poate găsi în literatura romantică o primă parte atât de avântată, lucrată cu atâta fineţe, dotată cu un dinamism al cărui iureş este îngrădit doar de grija pentru cantabilitatea materialului melodic. Nici tema secundă nu are umbre, rămânând lirică, dar mult interiorizată, ceea ce furnizează contrastul necesar faţă de exuberanta primă temă. Dramatismul dezvoltării impresionează, totuşi nu-l putem lua în serios, căci seninul fa major revine şi eliberează expresia. Dvoák a intuit şi a realizat în această lucrare un factor foarte important în tehnica cvartetului de coarde: antrenarea tuturor instrumentelor, a viorii secunde, cât şi a violei, considerate de obicei instrumente secundare, la expunerea substanţei tematice. De aici atractivitatea pentru interpreţi, dar şi optima colaborare dintre vocile ansamblului, varietatea timbrală. Partea a doua, Lento, este un cântec de dor, înzestrat cu o melodică generoasă… De aici încolo, muzica aparţine dansului. Spontan, acesta erupe în partea a treia, Molto vivace. De două ori, în înveşmântări diferite, o mişcare secundă, mai potolită parcă, cu o expresie mai lirică dar nu lipsită de ritmuri antrenante, este intercalată în desfăşurarea scherzo-ului. Muzica finalului evocă, în mod aproape naturalist, un mic taraf. Prima secţiune tematică, conţinând tema propriu-zisă ca şi acompaniamentul ritmic, ostinat, este spectaculoasă, întrucâtva şarjată. Celelalte secţiuni ale rondo-ului aduc o substanţă mai cantabilă, aleasă în factură şi expresie. Aspectul concertant, imprimat întregii desfăşurări, asigură strălucirea şi vigoarea cântului în ansamblu.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s