Botosani – Concert Simfonic – inchidere stagiune 2011/2012 – 22 iunie 2012

Sursa: Ioan Turcanu

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 22 iunie, ora 18.30
Botoşani, Casa de Cultură a Sindicatelor

CONCERT SIMFONIC
închiderea stagiunii 2011/2012

Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solistă: MIHAELA MANEA, pian

În program:

Lucrări de F. Mendelssohn-Bartholdy:

– Uvertura Hebridele (Grota lui Fingal), op. 26
Allegro moderato

– Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1, în sol minor, op. 25
Molto Allegro con fuoco
Andante
Presto; Allegro molto e vivace

P a u z ă

– Simfonia a IV-a, în la major, op. 90 – Italiana
Allegro vivace
Andante con moto
Con moto moderato
Saltarello: Presto
MIHAELA MANEA
– pian –

S-a născut la data 13 decembrie 1996, la Târgovişte. Este elevă în clasa a XI la Liceul de Arte Bălaşa Doamna din oraşul natal, dar studiază pianul şi cu conf. univ. dr. Corina Ibănescu de la Universitatea de Muzică Transilvania Braşov. A fost distinsă cu premii la concursurile: Lorenzo Perosi, Giuseppe Teraciano, Rovere d’Oro, Simone Delbert-Fevrier, W. A. Mozart (Târgovişte), Olimpiada Naţională de Interpretare Intrumentală. A urmat cursuri de măestrie interpretativă cu maeştrii Luciano Lanfranchi, Umberto Bategazzore, Achille Giordano, pianişti şi cadre didactice la academii de muzică italiene. Din luna august 2011 este bursieră a Fundaţiei Martin şi Adriana Sternin.
Experienţa sa interpretativă este deja impresionantă: participări la activităţile fundaţiilor Remember Enescu, Pro Piano, Martin şi Adriana Sternin; a cântat ca solistă în compania filarmonicilor din Târgovişte, Ploieşti, Braşov, Iaşi, sub bagheta unor dirijori precum Ilarion Ionescu-Galaţi, Cristian Oroşanu, Romeo Rîmbu, Iulian Rusu; în aceste ocazii, Mihaele Manea a interpretat concerte pentru pian şi orchestră de Mozart (nr. 1 şi nr. 9), Beethoven (nr. 1) şi Mendelssohn-Bartholdy (nr. 1).

FELIX MENDELSSOHN-BARTHOLDY (1809-1847). A fost un compozitor romantic format, însă, într-o atmosferă clasică, în familia filosofului Moses Mendelssohn, printre ai cărei apropiaţi se afla bunăoară şi marele poet-filosof, J. W. Goethe, autorul poemului Faust. Propriile calităţi, ca şi ambianţa în care s-a format, i-au permis o afirmare artistică precoce. Astfel, la vârsta de 8 ani Felix Mendelssohn-Bartholdy era deja un pianist virtuoz, la 11 ani realiza o traducere din Terenţiu, apreciată elogios de însuşi Goethe, la 13 ani compunea primul său concert pentru vioară şi orchestră (în la minor), iar la 17 ani compunea Uvertura Visul unei nopţi de vară una dintre capodoperele creaţiei sale pentru ca, la vârsta de 20 de ani, în calitate de dirijor, să conducă la Singakademie din Berlin, prima audiţie a Oratoriului Mateus Passion, iniţiind reintegrarea în viaţa muzicală curentă (după aproape un secol de ignorare) a creaţiei marelui cantor de la Leipzig, Johann Sebastian Bach, creaţie pe care a prezentat-o într-o serie de concerte la Orchestra Gewandhaus, unde fusese numit dirijor în anul 1835.

Uvertura Hebridele (Grota lui Fingal) a fost creată în anul 1830, ca o concretizare a puternicelor impresii acumulate în urma vizitării unor locuri pitoreşti, între care s-au aflat şi Insulele Hebride; într-una dintre aceste insule există o grotă imensă unde, potrivit legendei, s-ar fi ascuns la un moment dat, Fingal un erou naţional al Scoţiei. Murmurul valurilor ce se izbesc fără de odihnă de pereţii grotei i-au sugerat compozitorului muzica de un colorit aparte a acestei uverturi; este o muzică ce se doreşte nu doar ilustrativă ci, mai degrabă, o meditaţie asupra rostului vieţii, asupra sensului sau zădărniciei zbaterilor noastre fără de sfârşit (metafora valurilor).

Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1 a fost compus în anul 1832. Este alcătuit din cele trei mişcări de bază ale concertului tradiţional. Tendinţa romanticilor de a crea un tip de concert în care muzica celor trei părţi trebuia să alcătuiască o construcţie unitară se manifestă şi aici prin înlocuirea pauzelor dintre mişcările de bază cu momente de tranziţie, precum şi prin aducerea în finalul lucrării a unor elemente tematice din prima parte. În partea întâi, după doar câteva măsuri introductive pe parcursul cărora intensitatea sonoră evoluează de la piano (încet) la fortissimo (foarte tare), pianul intră în scenă, enunţând o idee muzicală pregnant reliefată, cu un suflu romantic avântat; acesteia i se va adăuga (contrapune) apoi o a doua temă, în tonalitatea relativă (si bemol major), cu o tentă expresivă lirică, liniştită, calmă; dezvoltarea, sau comentariile muzicale, ce urmează se bazează pe învolburările şi resursele de elanuri romantice ale primei idei muzicale; tema lirică revine în finalul părţii întâi, în tonalitatea de bază, furnizând şi materialul muzical pentru trecerea spre partea a doua. Andante-le aduce o muzică liniştită, de romantică visare; înseşi grupurile orchestrale alese pentru expunerea ideilor muzicale viole, violoncele, corn, fagot cu sonorităţi mai degrabă catifelate şi învăluitoare, sunt grăitoare pentru intenţiile expresive. Discursul muzical se îmbogăţeşte cu linii ornamentale, freamătul poetic sporeşte… toate acestea, însă, fără a depăşi limitele care l-ar face să-şi piardă aura de mister. Trecerea spre partea a treia face parte, efectiv, din componenţa acesteia, având rolul de tranziţie tonală (de la mi major la sol major) şi de asigurare a unui crescendo sonor până la izbucnirea temei de bază (refren), o idee muzicală afirmativă, stenică, luminoasă, plină de vigoare şi avânt tineresc; această temă va alterna cu două episoade de-a dreptul briliante, în care jocurile de lumini sunt cu adevărat scânteietoare focuri de artificii. În încheierea mişcării finale, sunt reluate elemente tematice din partea întâi, inclusiv lirica temă secundară, pentru a da acel căutat sentiment de unitate, de legătură naturală între părţile concertului. Şi încă o menţiune sau o subliniere specială, cu referire la gradul de tehnicitate al partiturii solistice: interpretarea acestei muzici solicită pianistului strălucire virtuoză, sensibilitate, fineţe, rafinament tot ceea ce potenţează expresa artistică mai puţin forţa ca efect sonor grandios dar exterior.

Simfonia a IV-a a fost compusă în anul 1833, în timpul unei călătorii întreprinse în ţara muzicii de operă: Italia. De aici şi titlul lucrării, dat chiar de către autorul ei: Italiana. Din punct de vedere expresiv, însă, muzica Simfoniei a IV-a nu este pe de-a-ntregul italiană. Părţile intermediare a doua şi a treia rămân în sfera de imagini specifice lumii germanice, mai din nord: Andante-le pare a fi o baladă al cărei fir se deapănă calm şi cu fiorul dramatic necesar iar Intermezzo-ul (parte a treia) sugerează un cadru natural, pastoral, luminat cu blândeţe şi privit cu duioşie, cu înfiorare; aici viaţa pulsează în ritmul legănat şi reţinut al ländler-ului (dans specific lumii germanice). În schimb, prima şi ultima parte evocă lumea meridională anunţată prin titlu; aici ritmurile sunt năvalnice, lumina se revarsă în toată strălucirea ei mediteraneană, iar viaţa naturii şi a oamenilor palpită frenetic. În plus, în final, coloritul italian este şi mai explicit datorită utilizării ritmului unui dans napolitan denumit Saltarello; tabloul sonor este plin de vioiciune şi antren, sugerând animaţia intensă a unei serbări populare specifice lumii latine.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s