Zilele GEORGE ENESCU – Botosani – Concert Simfonic – vineri 28 septembrie 2012

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

ZILELE GEORGE ENESCU
EDIŢIA a XXXVI-a:
27-30 septembrie 2012

Vineri, 28 septembrie, ora 18.30
Botoşani, Casa de Cultură a Sindicatelor

CONCERT SIMFONIC
Deschiderea stagiunii 2012/2013

Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solistă: IOANA CRISTINA GOICEA, vioară

În program:
George Enescu: Rapsodia română nr. 2, în re major, op. 11 nr. 2
Lent; Vite

Jean Sibelius: Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră, op. 47
Allegro moderato
Adagio di molto
Allegro, ma non tanto

P a u z ă

Ludwig van Beethoven: Simfonia a V-a, în do minor, op. 67
Allegro con brio
Andante con moto
Allegro
Allegro

IOANA CRISTINA GOICEA – vioară –

S-a născut la data de 6 noiembrie 1992 în familia cunoscutei violoniste Cristina Anghelescu. În prezent este studentă la Hochschule für Musik und Theater din Rostock (Germania), clasa profesorului Petru Munteanu; este bursieră a Fundaţiei Matzen-Stiftung din Hamburg. Anterior a absolvit cursurile Liceului de Muzică Dinu Lipatti din Bucureşti, unde a studiat vioara cu profesorii Radu Popescu şi Rudolf Stamm. Din anul 2007, a beneficiat şi de îndrumarea regretatului maestru Ştefan Gheorghiu.

Palmaresul său cuprinde peste 25 de premii la concursurile naţionale şi internaţionale, între care menţionăm: Premiul I şi Premiul Special Reinhold Würth la Concursul Internaţional Kloster Schöntal, Germania (2011), Premiul I la concursul Kocian de la Usti nad Orlici, Republica Cehă (2008), Premiul III la concursul Andrea Postachini de la Fermo, Italia (2006), Premiul I la concursul George Georgescu (2000, 2002), Premiul I la concursul Paul Constantinescu (2003, 2004, 2005), Premiul I la concursul Garabet Avachian (2000, 2002, 2003, 2004, 2005), Premiul Uniunii Compozitorilor din România (2005). De asemenea, este laureată a tuturor ediţiilor Olimpiadei naţionale de vioară, începând din anul 2000.

Ioana Cristina Goicea a cântat ca solistă în compania Orchestrei de Cameră Radio, a Orchestrei Naţionale de Tineret, a filarmonicilor George Enescu Bucureşti, Banatul Timişoara, Moldova Iaşi, Transilvania Cluj-Napoca, Mihail Jora Bacău, Oltenia Craiova, a orchestrelor simfonice din Oradea, Ploiesti, Braşov, Galaţi, Târgovişte, Botoşani, Piteşti, iar în străinătate în Germania, Italia, China, Republica Moldova (cu Filarmonica Serghei Lunchevici Chişinău).

A colaborat cu dirijorii Horia Andreescu, Cristian Mandeal, Ilarion Ionescu-Galaţi, Christian Badea, Manfred Hermann Lehner, Alexandru Lăscae, Theo Wolters, Tiberiu Soare, Gottfried Rabl, Janko Zsolt, Mihail Agafiţa, Tiberiu Oprea, Christfried Göckeritz şi alţii. În anul 2011, Ioana Cristina a interpretat Concertul nr. 1 de Paganini, alături de Norddeutsche Philarmonie şi a fost invitata festivalului Mecklemburg-Vorpommern Germania.

Recent a susţinut un recital la Riga, Letonia, care va fi urmat de alte proiecte solistice alături de Concertino Ensemble cu Vivaldi: Anotimpurile, Sarasate: Fantezia Carmen, cu alte lucrări camerale de Dvorák şi Schubert, precum şi două concerte alături de Hochschulorchester Rostock, cu participarea Norddeutsche Rundfunk.

Violonista Ioana Cristina Goicea cantă pe o vioară Vincenzo Rugieri (1720), oferită de fundaţia Sinfonima Stiftung din Mannheim.

GEORGE ENESCU(1881-1955). Rapsodia a II-a a fost compusă în anul 1901, utilizând un material tematic relativ restrâns, dacă ar fi să-l comparăm cu cel utilizat în prima rapsodie. Şi aici, însă, temele preluate suportă mutaţii estetice; astfel, cunoscuta Sârbă a lui Pompieru, depănată într-un tempo mai lent capătă semnificaţia unui început sau ritornel de baladă; atmosfera de evocare istorică se continuă prin preluarea melodiei create de Alexandru Flechtenmacher (1823-1898) pe versurile lui Dimitrie Bolintineanu: Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel…; din nostalgică şi solemnă, atmosfera generală a muzicii capătă apoi accente tragice prin aducerea în continuare a melodiei unei doine de jale: Văleu, lupul mă mănâncă – tema cornului englez; Enescu încearca apoi o anumită iluminare a atmosferei prin introducerea unor frânturi melodice mai sprinţare sau chiar a unei melodii de joc Ţânţăraş cu cizme largi (soloul de violă) dar acestea nu mai transformă decisiv expresia generală, Rapsodia a II-a încheindu-se în tonurile învăluitoare ale unei povestiri despre voievozi şi domniţe aşa cum foarte succint şi sugestiv este definită această pagină muzicală. La data compunerii rapsodiilor, Enescu parcurgea etapa utilizării directe a citatului folcloric, modalitate despre care, după un sfert de veac avea să declare: Se poate amplifica motivul popular într-o singură manieră: aceea a progresiunii dinamice, prin reluarea lui, prin repetarea lui, fără alterare… O singură dată, în Rapsodia a II-a, mi-am permis o mică dezvoltare, scurtă şi, mi se pare, organică. Este acolo o gradaţie, o urcare a motivului şi nicidecum o alterare a lui. Rapsodiile le-am scris astfel din pur instinct. Numai după aceea am căutat să-mi dau seama care era necesitatea care îmi dictase astfel (ziarul Propăşirea/1928).
JEAN SIBELIUS (1865-1957). A fost şi rămâne cel mai mare compozitor al Finlandei, iar în istoria muzicii universale, creatorul care continuă până spre jumătatea secolului XX, ultimele ramificaţii ale postromantismului european. Concertul pentru vioară şi orchestră este singura lucrare de acest fel (pentru solist şi orchestră) din creaţia sa. Lucrarea a fost terminată în anul 1905. Ţinând cont de stilul propriu al lui Sibelius dar şi de structura muzicală ca atare a concertului, nu este de mirare că el a fost caracterizat de către Leopold Stokowski ca fiind una dintre cele mai bune simfonii ale autorului, deşi Sibelius a compus alte şapte simfonii propriu-zise, care reprezintă esenţa, partea cea mai valoroasă a creaţiei sale. Concertul pentru vioară este o lucrare dificilă atât pentru orchestră cât şi pentru interpretul principal, care trebuie să-şi folosească întreaga gamă a posibilităţilor sale tehnice şi expresive. Din punct de vedere al conţinutului expresiv, muzica acestui concert aparţine romantismului, zonei sale mai pline de mister, cu nota aparte, percepută de noi ca fiind specifică naturii şi spiritualităţii nordice. Astfel, muzica părţii întâi pare a descinde direct din atmosfera rece, învăluită în ceaţă şi destul de ostilă a unei naturi nordice aspre, dar pare a întruchipa în acelaşi timp şi o voinţă puternică şi pregătită pentru a înfrunta asemenea vitregii. Muzica părţii a doua se circumscrie lirismului, cântului interiorizat, care lasă, totuşi, să se întrevadă suficiente accente ori învolburări dramatice. Finalul concertului aduce o anumită deschidere spre frenezia ritmică a dansului precum şi o expansivitate a expresiei spre zona luminoasă, stenică corespunzând înţelesului unei formulări aparent paradoxale, însă ilustrând anumite fenomene naturale din ţinuturile nordice: foc mistuitor, dar fără căldură!.

LUDWIG van BEETHOVEN(1770-1827). So pocht das Schicksal an die Phorte!, adică Aşa bate destinul la uşă (poartă)! sunt cuvintele atribuite lui Beethoven de către un prieten al său, Felix Anton Schindler, cu referire la primele sunete ce răsună în deschiderea Simfoniei a V-a. Pe această mărturie indirectă se bazează şi denumirea atribuită întregii lucrări: Simfonia Destinului. Lucrarea a fost compusă în anul 1808, având în ritmul cunoscut de patru sunete atât un element de o expresivitate deosebită, cât şi un element de construcţie muzicală, de structurare a discursului sonor, în toate cele patru părţi ale simfoniei. Din punct de vedere expresiv, doar în prima parte şi oarecum în partea a treia, apariţia acestui ritm al destinului are şi o semnificaţie de ameninţare dramatică; în partea a doua apare mai voalat, în acompaniamentul motivului cantabil al temei de bază şi nu în motivul pregnant ritmat (care în context înseamnă, mai degrabă, afirmarea voinţei omului, şi nu forţa implacabilă a destinului), pentru ca, apoi, în finalul simfoniei, acelaşi ritm de patru sunete (acum şi cu un profil melodic ascendent) să capete semnificaţia clamării victoriei; ritmul destinului întruchipează aici trăirea exaltată a unei mari biruinţe; bucuria este explozivă, de proporţii cosmice, parcă. De aceea, traseului expresiv al acestei simfonii i s-a asociat pentru o caracterizare concisă, celebra expresie atribuită anticului Seneca: Per aspera ad astra Prin învingerea greutăţilor (asperităţilor), spre lumină (astre, stele), spre bucurie. În muzica beethoveniană, puterea expresiei muzicale este la fel de debordantă şi atunci când are în vedere vehemente confruntări dramatice, dar şi atunci când dă glas bucuriei, satisfacţiei.

A purcede la o traducere/detaliere a conţinutului expresiv al acestei muzici poate constitui o tentaţie riscantă, dacă nu de-a dreptul inutilă. Mai interesante s-au dovedit a fi imaginile meta-muzicale, meditaţiile generate de muzica simfoniei. Iată gândurile post-audiţie ale unui compozitor romantic, Robert Schumann (1810-1856): „Simfonia în do minor de Beethoven încheiase programul. Să păstrăm tăcere! Cât de des auzită în public, ca şi în fiinţa noastră, această muzică îşi exercită în mod constant forţa ei asupra tuturor vârstelor, la fel ca şi marile fenomene ale naturii care, ori de câte ori reapar, ne umplu cu teamă şi cu admiraţie. Şi această simfonie va răsuna încă după secole, cu siguranţă atâta vreme cât există o lume şi o muzică „.
Faptul în sine, că putem retrăi experienţa schumanniană, este generator de speranţă şi încredere.

Sursa: Ioan Turcanu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s