Botosani – Concert Simfonic – vineri 19 octombrie2012

FILARMONICA BOTOSANI Strada  Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 19 octombrie 2012, ora 18,30 Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: MIHAIL SECIKIN

Solist: ALEXEI NABIOULIN, pian (Rusia)

În program:

Alfred Alessandrescu: Amurg de toamnă – pentru orchestră de coarde                     Andante cantabile

Maurice Ravel: Concertul pentru pian şi orchestră în re major – pentru mâna stângă                    Lento; Più lento; Andante; Allegro; Più vivo ed accelerando; Tempo primo; Allegro

G. Fr. Haendel: „Muzica apelor”, concert pentru orchestră  1. Uvertură: Grave; Allegro;  2. Adagio e staccato;  3. Allegro; Andante; Allegro;  4. A tempo di Minuetto;  5. Aria: a. Andante; b. Andante;  6. Menuet: a. Pomposo; b. Pomposo;  7. Bourée: a. Allegro; b. Allegro; c. Allegro;  8. Hornpipe (Cimpoi): a. Allegro; b. Allegro; c. Allegro;  9. Allegro moderato 10. Andante allegro; 11. Alla Hornpipe; 12. Menuet: Moderato; 13. Aria: Allegro; 14. Loure: Lentement; 15. Aria: a. Allegro; b. Allegro; c. Allegro; 16. Menuet: Moderato; 17. Menuet: Allegretto; 18. Affetuoso 19. Cantabile; 20. Coro (Coral instrumental): Pomposo

ALEXEI NABIOULIN         – pianist –

S-a născut în anul 1978, la Norilsk (Rusia). A început să studieze pianul cu mama sa, de la vârsta de cinci ani, primul concert solistic susţinându-l la doar nouă ani. A urmat cursurile Şcolii de muzică de pe lângă Conservatorul din Moscova, avându-l ca profesor pe S. Gadjiev, perioadă în care a efectuat şi primele turnee peste hotare: în 1991, în Canada şi în 1992, în Germania  sub genericul Russische Wunderkind (Copii minune ruşi). În timpul studiilor la Conservatorul din Moscova, unde i-a avut ca profesori pe M. Voskresenski (pian) şi I. Hudolei (compoziţie), a reprezentat institutul moscovit la primul Piano-Forum European (Berlin, 1997) şi a fost distins cu premii la mai multe concursuri internaţionale printre care: Premiul II la primul concurs internaţional pentru juniori P. I. Ceaikovski (Moscova, 1992), Premiul I şi Premiul special pentru cea mai bună interpretare a unei lucrări de Schubert la concursul Al. Casagrande (Terni, Italia, 1998), Premiul I şi Premiul special pentru interpretarea creaţiei lui J. Field, la concursul de la Dublin (Irlanda, 2000), Premiul II, Medalia de Argint şi alte premii speciale la Concursul Internaţional P. I. Ceaikovski  pentru seniori  la Moscova (2002). De asemenea, companiile Kawai şi Seiler i-au oferit fiecare ca premiu câte un pian de concert. Alexei Nabiulin este considerat în Rusia drept unul dintre pianiştii reprezentativi ai momentului. Concertează cu regularitate în ţara sa şi în alte ţări precum: Ucraina, Belarus, Bulgaria, ţări din fosta Yugoslavie, în Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie, Irlanda, SUA, Coreea, Japonia, Maroc; este invitat la festivaluri muzicale din Rusia, Franţa, Portugalia, Germania, Italia, Ucraina. Colaborează cu orchestre importante şi mari dirijori. A realizat mai multe CD-uri: primul dintre ele cu programul concursului P. I. Ceaikovski (2002) la casa de discuri Triton, dar şi la companiile Audite şi Melodia. În prezent, Alexei Nabioulin îmbină activitatea concertistică şi cu cea didactică. Repertoriul său de concert este impresionant: 11 concerte de Mozart, 5 concerte de Beethoven, concertele de Brahms, Schumann, Grieg, Liszt (nr. 1), Bartók (nr. 2 şi nr. 3), Ceaikovski (nr. 1 şi nr. 2), Rahmaninov (cele patru concerte şi Rapsodia pe o temă de Paganini), Prokofiev (concertele 1, 2, 3 şi 5  nr. 4 fiind pentru mâna stângă), precum şi un imens repertoriu de recital.

 

ALFRED ALESSANDRESCU (1893-1959). A fost unul dintre muzicienii români de seamă din prima jumătate a veacului al XX-lea, activând pe multiple planuri: pianist dirijor şi compozitor. Calităţile sale muzicale s-au manifestat de timpuriu; astfel, în anul 1910, la vârsta de 17 ani, compune ca lucrare de şcoală, miniatura intitulată Amurg de toamnă. Dincolo de influenţele stilistice  de natură impresionistă  uşor de remarcat şi fireşti la acea vârstă, muzica acestei miniaturi dedicate orchestrei de coarde depăşeşte caracterul didactic, dovedind certe atribute artistice. Cu o maximă economie de mijloace autorul reuşeşte să redea atmosfera liniştită dar încărcată de mister a unui amurg de toamnă în care ultimele raze ale soarelui împrăştie sclipiri policrome peste un peisaj natural la fel de generos din punct de vedere al paletei coloristice.

 

MAURICE RAVEL (1875-1937). A fost şi rămâne unul dintre reprezentanţii de frunte ai muzicii franceze de la începutul secolului al XX-lea, creatorul unui univers sonor ce excelează prin rafinament armonic şi timbral, prin spiritualizarea conţinutului expresiv şi esenţializarea trăirilor emoţionale. Concertul pentru pian în re major  pentru mâna stângă  a fost compus în anii 1929-1930, lucrând concomitent şi la Concertul în sol major. Aceste două lucrări sunt ultimele opus-uri de proporţii elaborate de Ravel, ele reflectând totodată, dualitatea sa spirituală întruchipată pe de o parte într-o luminoasă trăire tinerească, de fermecătoare ingenuitate şi contemplativitate tuşate cu fină ironie (Concertul în sol major), iar pe de altă parte, înclinaţia spre o anumită gravitate  poate voalată, dar nu mai puţin profundă  înconjurată de ambianţe sonore stranii, pline de mister, toate acestea fiind realizate cu aceeaşi fineţe şi subtilitate a expresiei care nu poate ajunge niciodată în patetic ori morbid (Concertul pentru mâna stângă). Acest concert, evident special ca scriitură pianistică, a fost conceput ca urmare a provocării lansate de pianistul Paul Wittgenstein care îşi pierduse braţul stâng în primul război mondial; poate chiar legătura cu războiul să fi dat tonul mai grav şi dramatic pe care îl are muzica concertului. Iată caracterizarea lucrării făcută chiar de Ravel: Concertul pentru mâna stângă este de un caracter destul de diferit, într-o singură mişcare, cu multe efecte de jazz, iar scriitura nu este tot atât de simplă (faţă de primul concert  nota red.). Într-o operă de acest gen, esenţialul este nu de a da impresia unei ţesături lejere, ci aceea a unei partide scrise pentru ambele mâini. De aceea, am recurs aici la un stil mult mai apropiat de cel în mod frecvent impunător, pe care şi-l asumă concertul tradiţional. Stilul impunător se referă la expresia generală a muzicii, dar şi la efectul partiturii pianistice care se reliefează pregnant atât în dialogul cu orchestra (substanţial mărită faţă de Concertul în sol major), cât mai ales în cele două magnifice cadenţe, plasate la începutul şi la sfârşitul lucrării. Concertului pentru mâna stângă apare ca o unică şi amplă arcadă sonoră în care, după expresie şi tempo, pot fi distinse trei secţiuni dispuse în succesiunea lent-repede-lent (invers faţă de concertul tradiţional). Concertul se deschide într-o atmosferă de meditaţie gravă, tulburătoare; chiar motivele muzicale sunt expuse în registrul grav al orchestrei; urmează o ascensiune sonoră ce introduce pianul cu prima cadenţă; ascensiunea continuă  chiar şi cu un moment liric  până la atingerea unui punct culminant; este secţiunea Allegro, o muzică pregnant ritmată, un scherzo fantastic, cu imagini fulgurante ce întretaie respiraţia; ultima secţiune readuce tempoul mai calm; este pregătită marea cadenţă a pianului; încheierea sugerează iluminare, împăcare.

 

GEORG FRIEDRICH HAENDEL (1685-1759). S-a născut în acelaşi an cu Johann Sebastian Bach şi, împreună cu acesta, reprezintă epoca stilistică numită baroc muzical german. Spre deosebire de Bach care a rămas toată viaţa sa în Germania, Haendel a trăit şi a creat cea mai mare parte a vieţii sale şi, respectiv, operei sale, la Londra. Potrivit tradiţiei, lucrarea intitulată Muzica apelor ar fi fost interpretată pentru prima dată cu prilejul unor serbări nautice organizate pe Tamisa, serbări la care participa şi suveranul britanic George I; pentru alungarea plictiselii regale, dintr-o barcă alăturată, sub bagheta lui Haendel, un grup de instrumentişti interpreta aceste piese orchestrale concepute în spiritul suitelor epocii, cu părţi dansante (Menuet, Bourée, Hornpipe), cu părţi cantabile, expresive (Aria, Loure), cu părţi solemne, fastuoase etc. Nu este vorba, aşadar de o muzică a apelor în sensul în care am putea-o găsi la compozitori precum Debussy, Ravel, Enescu şi alţii (o muzică imaginată să sugereze universul acvatic). Titlul lucrării: Orchester-Konzert nr. 25 – Wassermusik se datorează doar faptului că pentru prima dată s-ar fi cântat la o plimbare regală pe apă. Importanţa acestei lucrări rezidă în combinaţiile timbrale pe care le foloseşte Haendel aici, combinaţii care au însemnat un pas înainte în arta exprimării orchestrale, şi, fireşte frumuseţea, eleganţa, atmosfera fastuoasă, parfumul de epocă pe care le aduce cu sine muzica.

Sursa: Ioan Turcanu

 

Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s