Botosani – Concert Simfonic – 16 noiembrie 2012

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 16 noiembrie 2012, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: ZIV COJOCARU (Israel)
Solist: ŞTEFAN CAZACU, violoncel

În program:

C. M. von Weber: Uvertura operei Oberon
Adagio sostenuto ed il tutto pp possibile; Allegro con fuoco
D. Şostakovici: Concertul pentru violoncel şi orchestră nr. 1, în mi bemol major, op. 107
I. Allegretto
II. Moderato; III. Cadenza; IV. Allegro con moto

– P a u z ă –

L. van Beethoven: Simfonia a VII-a, în la major, op. 92
Poco sostenuto; Vivace
Allegretto
Presto
Allegro con brio

ZIV COJOCARU
– dirijor –

S-a născut în anul 1977, în Beer Sheva, Israel, din părinţi originari din Botoşani. Compozitor, dirijor, aranjor, producător muzical, pianist şi muzician activ pe scena muzicii pop în Israel, Ziv Cojocaru e un muzician versatil, care combina muzica contemporană cu cea clasică. În anul 2010 a absolvit secţiile de compoziţie şi dirijat ale Academiei de Muzică şi Dans din Ierusalim. Compune muzică pentru importante orchestre şi ansambluri camerale din Israel. A dirijat orchestre precum: Israeli Symphonette-Beer Sheva”, the Raanana Symphonette and the Jerusalem Academy of music & dance Chamber Orchestra. Începând din 1995, Ziv Cojocaru ia parte la cele mai prestigioase producţii de scena şi apare în albumele best selling ca producător, director musical, aranjor, compozitor şi pianist. De asemenea, participă la realizarea unor populare producţii de televiziune. A fost distins cu premii şi burse acordate de TAMUZ Organizaţia oficială a industiei muzicale din Israel, AKUM Asociaţia israeliană de autori, compozitori, poeţi şi editori de muzică; Jerusalem Academy of Music & Dance şi la competiţia Chana Avni-yaddor’s Competition of the Canada-Israel Culture Foundation (pentru dirijat şi compoziţie).
ŞTEFAN CAZACU
– violoncelist –

S-a născut la data de 23 ianuarie 1994. A început studiul violoncelului la vârsta de 6 ani cu tatăl sau, violoncelistul Marin Cazacu. În iunie 2012 a absolvit cursurile Liceului de Muzică George Enescu din Bucureşti unde a studiat violoncelul cu Anca Vartolomei, iar din octombrie este student în anul I la clasa de violoncel a Universităţii de Muzică Bucureşti, avându-l ca profesor pe Răzvan Suma. Începând din anul 2004 până în prezenta participat la numeroase competiţii, câştigând de fiecare dată premiul I la toate olimpiadele naţionale de muzică, dar şi alte premii precum: Marele premiu la concursul naţional organizat de Palatul copiilor din Bucureşti (2005); 006 – Premiul I şi Lira de aur la Olimpiada naţională Suceava (2006); Premiul I şi Marele premiu la Concursul Internaţional George Georgescu – Tulcea (2007) Premiul I la Concursul Internaţional de la Liezen, Austria (2008); Premiul I şi Marele premiu la Concursul Internaţional de interpretare W. A. Mozart Târgovişte (2008); Premiul 2 la Concursul Internaţional Antonio Janigro (Croaţia) (2008); Premiul I şi Marele Premiu Paul Constantinescu Ploieşti (2009); Premiul I la Concursul Mihail Jora Bucureşti (2009); Premiul Orange România (2009); Marele Premiu Eurovision Young Musician Romania (2010); Premiul I la Concursul Drumul spre celebritate organizat de Radio Romania (2011);
A apărut în recitaluri la Bucureşti, Braşov, Sinaia, Râmnicu-Vâlcea, Sfântu-Gheorghe, Sibiu, Tulcea, Suceava, Cluj-Napoca, Iaşi, în emisiuni şi înregistrări radio şi Tv, în Olanda, Italia şi Israel.
A susţinut concerte cu orchestre din Arad, Braşov, Botoşani, Iaşi, Constanţa, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Târgovişte, Tg. Mureş, R. Vâlcea, Timişoara, Chişinău, Orchestra Radio Bucureşti.
CARL MARIA von WEBER (1786-1826). S-a născut într-o familie de muzicieni, moştenind calităţile necesare precum şi preocupările pentru muzică. S-a afirmat pe multiple planuri pianist virtuoz, dirijor, compozitor, critic muzical , având o puternică înclinaţie şi către artele plastic precum şi o anumită vocaţie de scriitor. A fost contemporan cu ultimul corifeu al clasicismului muzical, L. Van Beethoven (1770-1827), dar s-a manifestat ca un adevărat spirit romantic, deschizând căi pe care avea să evolueze acest mod de simţire şi exprimare muzicală până în etapele sale culminante. Domeniul în care s-au concretizat cele mai importante contribuţii ale sale a fost cel al operei, Weber fiind considerat creatorul operei naţionale germane prin cele trei remarcabile creaţii: Freischütz, Euryanthe şi Oberon. Opera Oberon a fost compusă la Londra, în anul 1826. Are la bază un libret inspirat din trei lucrări literare: piesa de teatru Visul unei nopţi de vară de Shakespeare şi scrierile în proză Huon de Bordeaux de Villeneuve şi Oberon de Wieland. Libretul recompune o romantică poveste de dragoste, aceea dintre doi tineri ce au de înfruntat bariere culturale (religioase) şi etnice (naţionale), respectiv cavalerul Huon de Bordeaux şi Rezia, fiica unui calif arab. La realizarea visului celor doi îndrăgostiţi contribuie decisiv şi Oberon, personaj de basm, regele elfilor, cobolzilor şi al altor spiriduşi ce întruchipează forţele naturii; în acţiunile sale, Oberon este ajutat de Puck (personaj creat de Shakespeare); lumea lui Oberon este pădurea şi de aceea prezenţa sa muzicală este simbolizată de sunetele cornului. Natura feerică, pădurea, cu spiritele şi spiriduşii care o populează sunt înfăţişaţi (sugeraţi sonor) în partea introductivă, lentă, a uverturii; un acord puternic (ca o cădere de cortină sau o trezire la realitate) face să dispară lumea basmului, Allegro-ul aducând în scenă muzical vorbind personajele umane: viteazul Huon de Bordeaux, graţioasa Rezia şi, finalmente, triumful iubirii lor generoase.
DMITRI ŞOSTAKOVICI (1906-1975). A fost unul dintre marii reprezentanţi ai componisticii secolului XX. În muzica sa se regăsesc înnoirile de limbaj necesare şi suficiente pentru a marca pasul înainte faţă de romantismul secolului XIX, dar în acelaşi timp, muzica lui Şostakovici păstrează necesara continuitate, păstrează substanţialitatea artistică, posibilitatea de a comunica ceva fireşte, conţinutul său expresiv este altul sau, cel puţin, altfel rostit, faţă de universul expresiv al muzicii tradiţionale. Şostakovici a compus două concerte pentru violoncel şi orchestră ambele dedicate unui mare violoncelist sovietic, Mstislav Rostropovici. Primul concert, în mi bemol major, a fost compus în anul 1959, iar al doilea, în sol major, a fost scris la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai 1966, în timp ce se afla la odihnă în Crimeea. Despre Concertul în mi bemol major se spune că Rostropovici l-a memorat în patru zile şi l-a cântat în primă audiţie la data de 4 octombrie 1959 cu Filarmonica din Leningrad (Sankt Petersburg), avându-l la pupitrul dirijoral pe Evgheni Mravinski. Concertul este scris pentru o orchestră restrânsă: grupul coardelor, două flaute (un flaut piccolo), două oboaie, două clarinete, două fagoturi (un contrafagot), un corn, timpane şi celestă; de aici decurge rolul foarte important, cvasi-solistic al fiecărui compartiment, inclusiv dificultăţile de interpretare sporite. În ansamblul lui, concertul este considerat a fi unul dintre cele mai dificile concerte pentru violoncel. Lucrarea are patru părţi: prima este separată iar părţile II-III-IV se cântă fără pauze între ele; practic sunt trei părţi pentru violoncel şi orchestră, dar între partea lentă şi final, o cadenţă solistică amplă este constituită ca o parte de sine stătătoare. Un marş vesel – spune Şostakovici despre prima parte, Allegretto; ea se deschide cu un motiv de patru sunete pe care comentatorii îl consideră o variantă re-formulată a motivului D-S-C-H (semnătura muzicală a lui D. SCHostakovici), dar la fel de bine poate fi o variantă a motivului B-A-C-H cu intervale extinse; tema-semnal este completată cu un motiv ritmic sprinţar (ritm anapest: ta-ta-tan, ta-ta-tan), care dă o notă de voioşie discursului muzical. Tema a doua, o melodie cantabilă, este o declamaţie înfocată – nu liric-delicată. Motivul de patru sunete revine periodic, impulsionând un discurs muzical antrenant, dar mai degrabă contestatar şi vehement decât vesel. Cantabilitatea părţii lente creează o atmosferă de meditaţie şi resemnare, ce capătă amploare şi o încărcătură emoţională intensă; meditaţia revine apoi, sonorităţile sunt tot mai transparente, rarefiindu-se într-un dialog nepământean, straniu, între celestă şi violoncelul solo (în flageolete). Cadenza dezvoltă materialul tematic din partea lentă, dar spre sfârşitul ei, tempoul este accelerat şi expresia se schimbă; se aude motivul-semnal din partea I, făcând astfel trecerea spre partea a IV-a, Allegro con moto; aici virtuozitatea generală îşi reia locul în discursul muzical. Temele sunt antrenante, dar nu dansante; expresia este ironică, cu accente de grotesc; Motivul-semnal (B-A-C-H) din partea I este adus în valori de durată amplificate; este readus şi ritmul anapest, concertul încheindu-se fulminant, într-o atmosferă debordantă. Punctul final este marcat prin şapte lovituri de timpan. Per ansamblu: o muzică bărbătească, aspră, spectaculoasă, dar şi cu o puternică încărcătură emoţională.
LUDWIG van BEETHOVEN (1770-1827). Simfonia a VII-a a fost compusă în anul 1812. Este o creaţie de maturitate a autorului, dar şi una dintre puţinele lucrări în care Beethoven caută şi exprimă altceva decât drama, lupta temele sale predilecte. Singurul moment solemn este partea a doua (Allegretto) ce pare a evoca apropierea şi apoi îndepărtarea unei procesiuni funebre; un astfel de moment sugerează, de altfel, că lupta s-a încheiat, drama îşi caută alinare iar viaţa se cere trăită în continuare. Celelalte părţi ale simfoniei au la bază ritmuri pregnant reliefate ce structurează imagini muzicale de mare diversitate dar care au, însă, în comun dinamismul, frenezia mişcării. Prima parte a simfoniei se deschide cu o introducere lentă ce sugerează parcă deschiderea unor cortine succesive, precum şi parcurgerea unui şir de ascensiuni (nu neapărat dificile) spre un platou larg, scăldat în lumină; odată atins acesta, este cucerit un ritm, şi năvalnic şi şăgalnic, ce va declanşa o adevărată avalanşă de imagini solare, feerice, sărbătoreşti. După meditaţia din partea a doua, în scherzo, ritmul ternar revine parcă şi mai năvalnic, într-o succesiune ce alternează senzaţiile pastorale cu momentele de solemnă majestate. Fervoarea ritmului şi a dansului atinge însă punctul culminant în finalul simfoniei, unde atmosfera devine efectiv trepidantă, debordantă, eclatantă. Referindu-se cu deosebire la acest final, R. Wagner a caracterizat muzica Simfoniei a VII-a, în ansamblu, drept o apoteoză a dansului.

Sursa: Ioan Turcanu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s