Suceava – Concert Simfonic – 21 noiembrie 2012

FILARMONICA BOTOSANI

Miercuri, 21 noiembrie, ora 18.30
Suceava, Casa de Cultură a Sindicatelor

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: VALENTIN ŞERBAN, vioară

În program:

W. A. Mozart: Uvertura operei „Flautul fermecat”
Adagio; Allegro

W. A. Mozart: Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 5, în la major, KV 219
Allegro aperto
Adagio
Rondeau: Tempo di Menuetto; Allegro; Tempo di Menuetto

P a u z ă

W. A. Mozart: Simfonia nr. 39 în mi bemol major, KV 543
Adagio; Allegro
Andante con moto
Menuetto: Allegretto
Finale: Allegro

VALENTIN ŞERBAN
– violonist –

S-a născut la Braşov unde a absolvit Liceul de Muzica Tudor Ciortea la clasa profesoarei Laura Modorcea.
Între timp, au intervenit în evoluţia artistică a violonistului profesorii Valeriu Rogacev, Daniel Podlovschi şi Maestrul Ştefan Gheorghiu.
A studiat în vara anului 2008 cu violonistul Adam Han-Gorski (S.U.A.), fost student al marelui violonist Jascha Heifetz. În prezent, este student al Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii « Transilvania » Braşov , clasa prof. Alina Nauncef, având, totodată, oportunitatea de a studia şi cu Maestrul Ilarion Ionescu-Galaţi, sub îndrumarea căruia se află din anul 2008.
A susţinut recitaluri în Braşov, Sf. Gheorghe Centrul Cultural ”Arcuş ”, Ploieşti, Sinaia, Cluj-Napoca, Bucureşti Sala Mică a Ateneului Român, Muzeul National George Enescu Bucureşti .
Palmaresul competiţional al violonistului Valentin Şerban conţine distincţii importante, obţinute la olimpiadele naţionale de interpretare instrumentală şi concursuri internaţionale. Astfel, pe plan naţional, obţine Premiul I la Olimpiada Naţională de Muzică, Odorheiu-Secuiesc, 2003; Premiul II la Olimpiada Naţională de Muzică, Sf. Gheorghe, 2004; Premiul I la Olimpiada Naţională de Muzică, Odorheiu-Secuiesc, 2005; Premiul I la Olimpiada Naţională de Muzică, Cluj-Napoca, 2007; Premiul I la Olimpiada Naţională de Muzică, Bacău, 2008; Premiul I la Olimpiada Naţională de Muzică, Bistriţa, 2010, unde a fost ales ca reprezentant al violoniştilor în gală. A mai obţinut Premiul I la Concursul Internaţional Remember Enescu, Sinaia, 2008 şi Premiul I la Concursul Internaţional Ştefan Ruha, Satu-Mare, 2011.
Prima apariţie ca solist a avut loc în anul 2008, cu ”Orchestra Sinfonietta” Râmnicu-Vâlcea, dirijată de Florin Totan, cu Concertul în mi minor de F. Mendelssohn-Bartholdy. A mai concertat alături de orchestrele filarmonicilor din : Satu-Mare, Botoşani, Bacău, Ploieşti, Odorheiu Secuiesc, Braşov, ”Orchestra Sinfonia” Bucureşti, Filarmonica ”George Enescu” Bucureşti.
Interpretările sale se bucură de aprecierile publicului meloman, dar şi de elogiile criticilor, mărturie stând articolele din publicaţia de specialitate Actualitatea Muzicală in care prof. univ. dr. Liliana Iacobescu, respectiv muzicologul Grigore Constantinescu scriau printre altele :
,,Concertul pentru vioară şi orchestră de Aleksandr Glazunov a răsunat, sub arcuşul lui, cu o dezinvoltură, o siguranţă şi o expresivitate care-l pot declara de pe acum un violonist deja format.
Prof. Univ. Dr. pianista Liliana Iacobescu, Actualitatea Muzicală Bucureşti, Nr.3, Martie 2011, p.11.
Reţinem talentul tânărului violonist, datorită interpretării expresive şi artistic argumentate.
Critic muzical Grigore Constantinescu, Actualitatea Muzicală Bucureşti, Nr.11, Noiembrie 2011, p.15.

WOLFGANG AMADEUS MOZART (1756-1791). Este unul dintre cei trei mari reprezentanţi ai clasicismului muzical vienez. În creaţia sa, mijloacele clasice de exprimare muzicală ajung la nivelul maxim de şlefuire, iar conţinutul expresiv atinge sublimul dacă avem în vedere atitudinea specifică stilului clasic, atitudine ce se poate rezuma în expresia: afecţiunea nu trebuie să domine niciodată raţiunea. De aici, echilibrul, limpezimea şi seninătatea muzicii mozartiene în care găsim şi bucurie, şi poezie, şi meditaţie, şi elan tineresc, dar niciodată acestea nu ajung la intensităţi extreme, care să tulbure limitele bunului simţ. Şi toate aceste frumuseţi sonore le găsim în ansamblul creaţiei sale, fie că este vorba de muzică de cameră, de lucrări concertante, de muzică simfonică, vocal-simfonică sau de operă, indiferent de cât de des sunt auzite.
Opera Flautul fermecat a fost compusă în anul 1791, cu câteva luni înaintea morţii autorului. Acest amănunt biografic nu se reflectă, însă, în conţinutul expresiv al operei care este o adevărată feerie muzicală, apropiată de universul expresiv şi caracterul singspiel-ului. Uvertura acestei opere este poate cea mai elaborată pagină mozartiană de acest tip; o orchestraţie bogată, diversă, numeroase procedee simfonice şi contrapunctice iată câteva dintre mijloacele utilizate pentru a crea un univers sonor cu un colorit bogat, cu multe aspecte ce contrastează între ele, dar care au ca rezultantă de ansamblu o muzică solemnă, fastuoasă.

Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 5 a fost compus la Salzburg, în anul 1775. Este o muzică pentru care calificativele existente ce-i pot fi atribuite nu sunt de ajuns ar mai trebui inventate încă. Totuşi, cele mai apropiate par a fi acelea legate de bogăţia şi diversitatea invenţiei melodice, de expresia primăvăratică, tinerească, plină de prospeţime, luminoasă dar de o lumină delicată, fragedă (dacă acceptăm că lumina poate fi şi astfel!) o muzică în care aflăm şi lirism şi umor şi fragilitate şi vigoare… Şi toate sunt parcă la locul lor dintotdeauna, în curgerea muzicală mereu proaspătă, mereu captivantă.

Simfonia nr. 39, în mi bemol major, a fost compusă în anul 1788, mai exact, finalizată la data de 26 iunie. Este primul act al Trilogiei simfonice finale care avea să culmineze în următoarele două-trei luni cu maiestuoasa, solara Simfonie Jupiter, nr. 41. Din această trilogie, Simfonia nr. 39 este singura care începe cu o introducere lentă, gravă, impresionantă; atmosfera generală, accentele dramatice par a anticipa dramaturgia simfonică beethoveniană; impresia aceasta este întărită o dată în plus şi prin utilizarea ca tonalitate de bază a mi bemol major-ului, asociată, de regulă, cu gama de expresii aferente sferei eroicului. Primul Allegro aduce o atmosferă mai degrabă lirică, sprinţară, din care nu lipsesc totuşi reverberările dramatice; la un moment dat putem auzi chiar un parcurs melodic foarte apropiat de acela al temei principale din Eroica beethoveniană; este, însă, doar o scurtă apariţie. Partea a doua creează o atmosferă meditativă, de o profunzime copleşitoare; ritmul punctat chiar în mişcare lentă sugerează neliniştea frământarea interioară ce se amplifică şi descreşte apoi treptat. Prin robusteţea articulării melodico-ritmice şi prin caracterul său simfonic, Menuetul îşi depăşeşte condiţia obişnuită de dans graţios, substanţa sa expresivă făcându-se mai degrabă ecoul accentelor dramatice din introducerea lentă a primei părţi; graţia şi eleganţa sunt, însă, recuperate în luminosul Trio (partea mijlocie a Menuetului), unde Mozart aduce în prim plan instrumente de suflat (clarinetul, flautul). Finalul simfoniei este o adevărată bijuterie sonoră, iscată dintr-un parcurs melodico-ritmic sprinţar, şăgalnic, reluat într-o diversitate de ipostaze ce poate fi asemănat cu un carusel de imagini multicolore a căror reiterare pare a continua la nesfârşit, oprindu-se totuşi undeva, parcă pe neaşteptate şi cu părere de rău că trebuie să se întâmple şi acest lucru (adică să se termine simfonia).

Sursa: Ioan Turcanu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s