FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211
Vineri, 27 septembrie 2013, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor
Zilele George Enescu
– ediţia a XXXVII-a –
Aniversare: 60 de ani – Filarmonica Botoşani
CONCERT de DESCHIDERE
Dirijor: ILARION IONESCU-GALAŢI
Solist: FLORIN IONESCU-GALAŢI, vioară
În program:
George Enescu: Rapsodia I
Modéré; Trés vite
W. A. Mozart: concertul pentru vioară şi orchestră nr. 3, în sol major, KV 216
Allegro
Adagio
Rondo: Allegro
P a u z ă
H. Berlioz: Simfonia fantastică
Reverii – Pasiuni: Largo; Poco più mosso; Allegro agitato e appassionato assai
Un bal – Vals: Allegro non troppo
Scenă câmpenească: Adagio
Marşul spre supliciu: Allegretto non troppo
Noaptea de sabat a vrăjitoarelor: Larghetto; Allegro; Dansul de sabat: Poco meno mosso
1953-2013: CRÂMPEIE DE MEMORIE
Vreme trece, vreme vine… Este un cunoscut vers eminescian ce sugerează însă un întreg univers aflat în curgerea sa implacabilă şi cumva indiferentă faţă de sensibilităţile unui om ori chiar ale întregii omeniri. Dacă mai amintesc şi zicerea cronicarului că nu vremile sunt sub om, ci bietul om sub vremi, întregesc imaginea zădărniciei încercărilor de a înfrunta vremurile sau, altfel formulat, oricând este de preferat folosirea cu inteligenţă a oportunităţilor momentului. Ne place să credem că ţinutul nostru a fost şi este aşa, un spaţiu cultural plin de har, că existenţa în Botoşani a unei filarmonici şi a celor două teatre este cel mai natural lucru. Ba chiar obligatoriu. Nici nu ne mai gândim cât a depins înfiinţarea Filarmonicii de acţiunea inteligentă şi pragmatică a avocatului pasionat de muzică, Max Weber, care a reuşit să oficializeze ca instituţie de concerte o asociaţie de muzicieni mai degrabă diletanţi decât profesionişti.
Devenind instituţie, Filarmonica botoşăneană a parcurs drumul sinuos al creşterii şi descreşterii, după cum au fost vremurile. Au fost vremuri de speranţă, au fost vremuri de entuziasm, au fost vremuri ale împlinirii, au fost şi vremuri ale disperării, de restrişte, de reclădire, de destrămare, de revigorare… Au fost vremuri de tot felul şi, probabil, vor urma la fel. Vreme de şase decenii, stagiune după stagiune şi-au depănat filele sonore risipite în emoţii de-o zi, de-o seară, de-o clipă, de-o amintire. Putem face statistici, putem enumera artişti sau lucrări, putem rememora impresii, dar nici o modalitate de înfăţişare retrospectivă nu ar putea reda imaginea exactă a unui act de cultură ce există doar pe durata menţinerii vibraţiilor sonore şi persistă în imagini infinitezimal diferite, în mintea şi sufletului fiecărui auditor, după ce instrumentele au amuţit şi ecoul ultimelor aplauze s-a stins şi el. Au căpătat aură de legendă vremurile în care artişti precum Ion Voicu şi Ştefan Ruha ori o întreagă galerie de solişti de operă umpleau sala de concerte, când teatrele de operă şi operetă din Bucureşti jucau la Botoşani cu casa închisă câte o săptămână întreagă (cu soliştii şi decorurile lor şi cu orchestra filarmonicii); sau vremurile în care botoşănenii rupeau uşile sălii de concert ca să-i asculte pe artiştii din Republica Moldova invitaţi de Filarmonică.
Au fost vremuri în care Filarmonica Botoşani realiza încasări mai mari decât cele ale Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, când îşi permitea să aibă o orchestră populară şi se pregătea să oficializeze un cor propriu. A fost şi vremea în care se lansa cu fast şi strălucire prima ediţie a Zilelor George Enescu, vremea în care Simfonia a IX-a de Beethoven făcea să se zguduie la propriu zidurile dar şi sufletele muncitorilor reuniţi într-o mare hală de uzină dorohoiană. În vremurile imediat apropiate mai putem vedea situaţii similare de entuziasm al publicului la concertele pentru anul nou, la întâmplările cu muzică şi poezie tutelate de actorul Tudor Gheorghe, dar şi la provocările cu, parţial, marca Vanghelis, inteligent valorificate, semnate de botoşăneanul Bogdan Ota.
Privite ca într-un muzeu al amintirilor, secvenţe din toate perioadele trecute pot avea farmecul lor, ignorând acum eforturile uriaşe sau chiar sacrificiile cu care au putut fi realizate acele momente memorabile. Dar nu pot fi uitate nici momentele grele în care se cânta la lumina felinarelor, când deplasările se efectuau cu tractorul cu remorcă, când se cânta în săli îngheţate, când instituţia trebuia să se autofinanţeze în proporţie de 80% şi oamenii primeau salariul cu două-trei luni întârziere; fiind atât de apropiat nu poate fi omis nici anul 2010, când s-au tăiat salariile cu 25%, când se mai putea angaja un artist doar dacă plecau alţi şapte, revenind astfel la numărul de instrumentişti (circa 40) cu care a început Filarmonica Botoşani la 1 septembrie 1953. Cercul pare să se închidă De aceea imaginea cea mai sugestivă a momentului îmi pare a fi cea din versurile eminesciene deopotrivă optimistă şi descurajantă, adică realistă: Te întreabă şi socoate/ Ce e rău şi ce e bine;/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Vreme trece, vreme vine.
Ioan Ţurcanu,
Consultant artistic al Filarmonicii Botoşani
ILARION IONESCU-GALAŢI
– dirijor –
S-a născut la Iaşi, în data de 17 septembrie 1937. A pătruns în domeniul muzicii, învăţând mai întâi cântul la vioară: până la 12 ani, în particular, cu Jean Bobescu, iar din anul 1949, la Liceul de Muzică din Bucureşti (odată cu înfiinţarea acestei instituţii) şi apoi la Conservatorul de Muzică din acelaşi oraş, ale cărui cursuri le absolvă în anul 1959. La aceste două instituţii a avut ca profesori mari personalităţi ale muzicii româneşti: George Manoliu şi Vasile Filip, Constantin Bobescu, Emanuel Elenescu, George Breazul, Zeno Vancea şi mulţi alţii.
Ca violonist, Ilarion Ionescu-Galaţi a câştigat Premiul I la Concursul George Enescu, ediţia 1960; a cântat ca solist cu toate orchestrele din ţară, parcurgând mare parte din repertoriul specific ba, mai mult, a fost primul interpret din România al Concertului nr. 1 pentru vioară de D. Şostakovici; a susţinut turnee de recitaluri în China, Mongolia, Franţa, Spania, Rusia; a cântat cu mari dirijori ai epocii Dar marele său talent muzical nu s-a putut limita la cele doar patru coarde ale violinei.
A început studiul dirijatului, mai întâi în particular, cu Mircea Basarab şi apoi, între anii 1965-1968, la Ecole Normale Superieur de Musique din Paris, cu Pierre Derveaux şi Charles Munich, obţinând Premiul I şi Licence a lunamimite de Jury; în anul 1970 a mai participat la două serii de cursuri susţinute de Eugene Ormandy, la Philadelphia, şi Leopold Stokovski, la New York. Din anul 1968 a ocupat prin concurs postul de dirijor permanent al Filarmonicii Gheorghe Dima din Braşov, post pe care l-a ocupat până la pensionarea sa (1999).
În diferite perioade, maestrul Ilarion Ionescu-Galaţi a deţinut, prin cumul, şi alte posturi de dirijor cu caracter permanent: la Teatrul Muzical din Braşov (1980-1985), la Orchestra Simfonică din Gavle Suedia (1972-1982), la Orchestra Simfonică din Winterthur Elveţia (1980-1984) şi la Orchestra Simfonică din Istanbul Turcia (din anul 1977 până în prezent). De asemenea, a colaborat cu multe orchestre importante din Europa, Asia şi America, avându-i sub bagheta sa pe toţi marii solişti români ai epocii precum şi mulţi dintre marii solişti ai ţărilor în care a concertat.
Dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi a realizat un număr însemnat de înregistrări radio şi pe discuri, atât în ţară cât şi peste hotare. Pe lângă activitatea interpretativă, a susţinut şi o bogată activitate pedagogică, şi în ţară şi în alte centre muzicale ale lumii, a participat la numeroase festivaluri muzicale sau în jurii de concurs.
Pentru activitatea desfăşurată, maestrul Ilarion Ionescu-Galaţi a fost onorat cu distincţii culturale, atât în ţară cât şi în alte ţări precum Turcia şi Japonia.
FLORIN IONESCU-GALAŢI
– violonist –
S-a născut în Bucureşti, la data de 19 aprilie 1970. A început studiul viorii în familie cu tatăl său, violonistul şi dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi, continuându-l apoi la Şcoala de Muzică din Braşov cu profesorul Radu Hamzea şi la Universitatea de Muzică din Bucureşti cu binecunoscutul maestru Ştefan Gheorghiu. A fost distins cu premii la diferite concursuri: Stressa, Italia (1984), Usti nad Orlici, Cehoslovacia (1985), Dinu Lipatti, România (1987), George Enescu, România (1991), Tibor Varga, Elveţia (1992), Nicolo Paganini, Italia (1993), Premiul Asociaţiei Criticilor şi Interpreţilor Români (1996) şi Premiul Televiziunii Române (1986 şi 1987). A început să concerteze încă de la vârsta de 10 ani, înscriindu-şi în palmares numeroase concerte şi recitaluri susţinute atât în ţară cât şi peste hotare: în S.U.A., Canada, Elveţia, Bulgaria, Turcia, Austria, Republica Moldova, Franţa, Italia, Norvegia, Japonia, Germania, Spania şi altele. Din anul 1993, Forin Ionescu-Galaţi este solist permanent al Filarmonicii Gheorghe Dima din Braşov. În acelaşi timp, desfăşoară şi o importantă activitate pedagogică, contribuind la şlefuirea unor tinere talente violonistice.
GEORGE ENESCU.
Rapsodia I a fost compusă în luna august a anului 1901, la Sinaia (în preajma împlinirii vârstei de 20 de ani la 19 august). Pe drept sau pe nedrept, această lucrare este, probabil, cea mai cunoscută, cea mai des cântată dintre creaţiile enesciene, nu numai la Botoşani ori în România, ci în toată lumea, acolo unde se cântă şi muzică simfonică. Dacă ne gândim că această strălucitoare pagină muzicală întruchipează nu neapărat ceva propriu enescian, cât mai degrabă ceva general românesc, atunci alegerea publicului este cum nu se poate mai dreaptă. Dar dacă ne gândim că universul muzical creat de Enescu include capodopere covârşitoare culminând cu opera Oedip, dar incluzând şi simfoniile şi suitele pentru orchestră şi sonatele pentru pian şi vioară, octetul, cvartetele valori autentice dar mult mai puţin cunoscute aceluiaşi public ce apreciază pe bună dreptate, de altfel, Rapsodia I, într-o astfel de perspectivă privind, se poate spune că este nedrept pentru marele compozitor.
Rapsodia I reprezintă o capodoperă absolută a perioadei de tinereţe, o culme a întâlnirii geniului enescian cu muzica populară românească dincolo de faptul că acesta ar fi folclor autentic, ţărănesc, ori folclor orăşenesc sau chiar de mahala. Aşa cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar, compozitorul de doar douăzeci de ani a preluat şi zidit în opera sa doar caratele de frumuseţe ale unor melodii precum: Am un leu şi vreu să-l beu, Hora lui Dobrică, Mugur-mugurel, Ciobănaşul, Hora morii (La moară la hârţa-hârţa), Sârba popilor, strălucitoarea Ciocârlie şi încă alte melodii cu apariţii mai sporadice (Banul Mărăcine, La bordei cu crucea naltă ş.a.). Acestor frumuseţi naturale, Enescu le adăuga cu o uimitoare ştiinţă a orchestraţiei, dar şi a celorlalte elemente ale limbajului componistic doar acele elemente capabile să sporească expresivitatea, puterea de sugestie, strălucirea, pitorescul şi toate celelalte trăsături care o fac irepetabilă.
WOLFGANG AMADEUS MOZART:
Concertul pentru vioară nr. 3, în sol major, KV 216
Dacă veţi cere unui profan să spună care este cel mai mare muzician al lumii, vă va răspunde fără îndoială: Mozart! Mozart este legendar… – sunt cuvintele cu care marele George Enescu îşi începea (pe la mijlocul veacului XX) evocarea clasicului vienez, precizând ceva mai departe: Ceea ce este minunat la Mozart, ceea ce îl distinge de Beethoven, este că el nu face experienţe. Nu dibuie niciodată, ci merge de-a dreptul la ţintă, găsind de la început ceea ce caută. Acest sentiment al comunicării efective şi imediate, îl trăieşte, probabil, fiecare auditor în contact cu muzica mozartiană. Un aspect important legat de accesibilitatea muzicii mozartiene este faptul că acest de-a dreptul nu exclude nici dezvăluirea în trepte (etape) a unui conţinut expresiv mereu interesant, incitant şi chiar fascinant, indiferent de treapta de abordare, de nivelul de percepere al acestui univers muzical. Poate fi aceasta una din cheile percepţiei generale identificate de Enescu.
Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 3, în sol major a fost compus în anul 1775 la Salzburg, deschizând o serie de concerte a căror limpezime şi prospeţime a inspiraţiei le situează până astăzi între cele mai cântate concerte mozartiene pentru vioară; este vorba despre concertele nr. 3, nr. 4 şi nr. 5. Între acestea, Concertul în sol major este pagina muzicală poate cea mai echilibrată şi arhitectural, şi expresiv. Ghirlandele sonore au strălucirea, transparenţa şi prospeţimea boabelor de rouă mângâiate de primele raze de soare. Sobrietatea şi jocul subtil al unui spirit scânteietor se împletesc, convieţuind fără graniţe precise între ele. Poezia mişcării lente este calmă, caldă şi elevată, aureolând o linie melodică de fermecătoare cantabilitate. Peste toate alternanţele de lumini şi nuanţe cromatice pare a stăpâni senin şi lejer spiritul jupiterian ori al altui zeu solar, atotputernic, imperturbabil.
HECTOR BERLIOZ:
Simfonia fantastică, op. 14
…omul celor cinci orchestre şi primul din seria celor cinci mari orchestratori din istoria muzicii, respectiv: Berlioz, Dvoak, Rimski-Korsakov, Mahler şi Saint-Saëns – acestea sunt trăsăturile pe care George Enescu le reţine, amintind, mai degrabă conjunctural decât cu adresă precisă, de compozitorul francez Hector Berlioz (1803-1869).
Capodopera sa a fost şi rămâne, fără îndoială, Simfonia fantastică, op. 14, compusă (terminată) în anul 1830. Este prima lucrare de amploarea aceasta cu un program prestabilit şi o construcţie specială determinată de acest program. Acest fel de muzică este definit ca muzică programatică şi a fost cultivat cu precădere de compozitorii romantici; pentru muzica programatică s-a creat şi o specie muzicală specială, poemul simfonic, pe care l-au abordat cu predilecţie compozitori precum Fr. Liszt şi R. Strauss. Programul acesta era formularea mai mult sau mai puţin literară a unei serii de acţiuni, a unei idei poetice, a unei imagini picturale, a unui aspect din natură (cum se întâmplă în Poemul simfonic Vltava de B. Smetana, în care este urmărit cursul unui râu de la izvoare până la vărsare).
Ideea în sine a muzicii programatice nu era o descoperire a lui Berlioz. Privind în urmă faţă de anul apariţiei Simfoniei fantastice (1830) putem identifica şi alte lucrări importante sau doar încercări în acest sens. Este suficient să menţionăm Simfonia pastorală (a VI-a) de L. van Beethoven (compusă în anul 1809), ciclul de concerte Anotimpurile de A. Vivaldi (compus în anul 1725).
Berlioz – ca şi ceilalţi romantici care au cultivat programatismul muzical – considera, însă, a fi foarte important pentru audierea (înţelegerea) muzicii sale ca programul ei să fie cunoscut de către auditori. Într-un Avertisment scris de el însuşi, Berlioz cerea ca programul să fie tipărit şi distribuit spectatorilor.
E adevărat, însă, că recomandarea pentru distribuirea programului în rândul publicului este considerată necesară cu deosebire în cazul în care Simfonia fantastică supra-intitulată Episod din viaţa unui artist se execută împreună cu Monodrama Lelio sau Reîntoarcerea la viaţă, lucrare compusă în anul următor (1831) şi inclusă în acelaşi număr de opus 14 lucrare care continuă programul Simfoniei fantastice dar care nu a reuşit să se impună în viaţa muzicală datorită valorii artistice mai slabe. Pentru cazurile când Simfonia fantastică se interpretează singură, autorul cerea ca cel puţin titlurile părţilor să fie făcute cunoscute publicului.
Ca un romantic exaltat ce era, fireşte că Berlioz se văzuse pe sine în postura tânărului muzician, erou al Simfoniei fantastice iar ideea fixă nu era altcineva decât Harriet Smithson, actriţă engleză pe care compozitorul o văzuse în anul 1927 (jucând la Paris rolul Ofeliei din Hamlet de Shakespeare), de care se îndrăgostise şi care ulterior avea să-i devină soţie.
Oricât de romantice şi neobişnuite nu vor fi fost la vremea respectivă aceste viziuni propuse de program, ele ar fi rămas literă moartă dacă inspiraţia compozitorului nu le-ar fi concretizat într-o muzică genială. Doar ea, muzica, dă vibraţie şi consistenţă artistică pretextului programatic. Programul elaborat tot de Berlioz nu e decât o schiţă palidă, săracă, în raport cu bogăţia şi forţa de expresie a imaginilor muzicale. Din punct de vedere muzical şi nu din punct de vedere literar, Simfonia fantastică este o lucrare de excepţie care a reformulat istoria simfoniei şi a orchestrei simfonice pentru secolul de muzică, care i-a urmat.
Petrica Moisuc 