Botosani – Concert Simfonic – 28 septembrie 2013

Sursa: Ioan Turcanu

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Sâmbătă, 28 septembrie 2013, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor

Zilele George Enescu
– ediţia a XXXVII-a –
Aniversare: 60 de ani – Filarmonica Botoşani

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: MIHAI UNGUREANU, pian

În program:

George Enescu: Suita pentru orchestră nr. 1, în do major
Preludiu la unison: Modérément
Menuet lent: Mouvement du precédént
Intermede: Gravement
Final: Vif

P a u z ă

P. I. Ceaikovski: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1, în si bemol minor, op. 23
Allegro non troppo e molto maestoso; Allegro con spirito
Andantino semplice; Prestissimo; Tempo I
Allegro con fuoco

MIHAIL SECIKIN – dirijor –

S-a născut în anul 1943, în oraşul Harkov din Ucraina. Iniţial s-a pregătit să devină şi a activat chiar ca pianist concertist; a început studiul pianului cu o soră a celebrului Vladimir Horovitz; în anul 1967 câştigă laurii unui concurs republican de pian, la Kiev, după care urmează o perioadă de activitate solistică susţinută de-a lungul şi de-a latul fostei U.R.S.S. În paralel, în anul 1972, absolvă cursul de dirijat orchestră la Conservatorul din Kiev, clasa maestrului Kanerstein, iar în anul 1975 îşi susţine şi aspirantura sub îndrumarea cunoscutului dirijor ucrainean, Stepan Turceak.
Îşi începe cariera dirijorală ca angajat al Orchestrei Simfonice din Zaporojie (1976-1978); continuă ca dirijor permanent al Teatrului de Operă din Doneţk (1978-1988). În anul 1988 se stabileşte în Republica Moldova, la Chişinău, unde desfăşoară o activitate complexă: dirijor permanent al Operei Naţionale, dirijor al Filarmonicii şi al Orchestrei de Cameră din acelaşi oraş (Chişinău); concomitent cu activitatea dirijorală, susţine şi o intensă activitate didactică, ca profesor universitar la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.
Pentru activitatea sa artistică, în anul 1996, dirijorului Mihail Secikin i s-a acordat titlul de Maestru în Artă al Republicii Moldova.
În anul 2000 a primit şi cetăţenia română, iar din stagiunea 2001/2002 deţine şi postul de dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Botoşani (de la data de 1 septembrie 2013, maestrul Mihail Secikin s-a pensionat).
De la data de 1 aprilie 2004, maestrul Mihail Secikin este angajat şi ca dirijor principal al Filarmonicii Naţionale din Chişinău.
Activitatea sa dirijorală mai cuprinde şi turnee cu concerte sau spectacole de operă susţinute în Italia, Ucraina, Belarus, Spania. În urmă cu câţiva ani, dirijorul nostru a efectuat un micro-turneu în Elveţia, la pupitrul central al Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca. În România, în afară de Botoşani a mai fost prezent în centrele muzicale Iaşi şi Timişoara, ca dirijor de operă, la Oradea şi Sibiu, ca dirijor al filarmonicilor respective.
MIHAI UNGUREANU
– pianist –

Figură enigmatică, de o modestie greu de înţeles în agitata lume contemporană, prea puţin interesat de publicitate sau de dezvăluirea omului din spatele artistului, pianistul Mihai Ungureanu este un nume bine cunoscut la nivel mondial ca urmare a artei sale interpretative demonstrate într-un mare număr de concerte şi recitaluri susţinute în ţară dar şi peste hotarele ei. Aproape fiecare astfel de interpretare a fost urmată de articole de presă elogioase: Pianistul Mihai Ungureanu … extrem de metaforic şi clar, tumultuos şi calm, introvertit dar agil şi flexibil (Frankfurter Allgemeine Zeitung), Un muzician de top ne-a impresionat cu interpretarea genială (Badisches Tagblatt Baden-Baden); Ovaţii pentru un mare interpret român Mihai Ungureanu un interpret ideal al Concertului Imperial de Beethoven. El a reuşit să creeze o armonie perfectă cu orchestra… Un virtuoz introvertit… (Sudkurier Konstanz). Iată doar câteva impresii din articole apărute în ziare de limba germană, care subliniază talentul său extraordinar.
Mihai Ungureanu a susţinut concerte în toate sălile de concerte şi a colaborat cu toate orchestrele din România, dar până la evenimentele din anul 1989 el nu a avut permisiunea de a efectua turnee în ţările din afara blocului estic. După 1990 numele său a devenit rapid cunoscut în străinătate. A susţinut concerte, a înregistrat CD-uri, a susţinut turnee în Argentina, Bulgaria, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, (fosta) Iugoslavie, Macedonia, Republica Moldova, Austria, Polonia, Elveţia, Spania, Ungaria, SUA, Canada şi Japonia.
Repertoriul său cuprinde o mare varietate de concerte pentru pian solo din toate epocile stilistice, de autori precum Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Chopin, Brahms, Liszt, Ceaikovski, Dvoák, Rahmaninov, Gershwin, adăugând la acestea şi lucrări ale unor compozitori români: Pascal Bentoiu, George Enescu, Dinu Lipatti, Constantin Silvestri, precum şi alte numeroase lucrări de muzică de cameră pentru pian solo sau pentru diferite ansambluri în care este inclus şi pianul. În paralel cu activitatea interpretativă, Mihai Ungureanu a susţinut o serie întreagă de cursuri de măiestrie în Germania, Japonia, Canada; de asemenea are o bogată activitate în calitate de membru al juriului la concursuri internaţionale de interpretare pianistică (informaţii preluate din prezentarea artistului pe site-ul ediţiei a IV-a a Concursului Internaţional de Dirijat Jeunesses Musicales, Bucureşti, 26-30 august 2013, unde participă ca membru al juriului).
Revenind pe firul formării sale artistice, precizăm că Mihai Ungureanu s-a născut la Craiova, în anul l958. A urmat cursurile Liceului de Muzică din oraşul natal şi apoi cele ale Universităţii de Muzică din Bucureşti unde a studiat pianul sub îndrumarea maestrului Dan Grigore; ulterior a lucrat şi cu două celebre profesoare: Ana Pitiş şi Ioana Minei. Din anul 1982 este solist concertist permanent al Filarmonicii Oltenia din Craiova (între anii 1990-1999 a fost şi director general al acestei instituţii post pe care l-a ocupat din nou, începând cu stagiunea 2003-2004, până la introducerea funcţiei de manager).

GEORGE ENESCU (1881-1955)

Suita nr. 1 pentru orchestră, în do major, op. 9, a fost compusă în anul 1903. Referindu-se la prima parte a Suitei în do major, respectiv Preludiul la unison (în Amintirile sale depănate împreună cu Bernard Gavoty), Enescu se făcea ecoul aprecierilor contemporanilor săi, caracterizându-l ca având o scriitură destul de ciudată şi pe care Kodaly l-a dat o vreme destul de îndelungată elevilor săi, ca exemplu de monodie. Ciudăţenia la care se referea Enescu era vizibilă doar prin prisma unui privitor din afara spaţiului cultural românesc, căruia i se va fi părut de neînţeles renunţarea lui Enescu la posibilităţile de exprimare armonico-polifonică oferite de un întreg aparat orchestral şi limitarea voită a acestor mijloace la grupul instrumentelor de coarde (fără contrabas) şi acestea puse în situaţia de a cânta la unison.
Pentru cel care cunoaşte însă rostul monodiei în existenţa doinei şi chiar în practica cântării liturgice din biserica creştină a răsăritului acest mod monodic de exprimare, utilizat de George Enescu în Preludiul la unison, nu poate fi privit decât ca o continuare firească, ca o preluare naturală a sa, în contextul muzicii simfonice. Iar preluarea aceasta s-a petrecut într-un chip cu adevărat genial: cercetările muzicologice au evidenţiat ancorarea acestei monodii imense într-un şir de centri tonali care parcurg, în sens ascendent, întregul lanţ al cvintelor (do sol re la mi si fa# do#) sau articularea secţiunii de aur (o dată cu intrarea timpanului cu acel tremolo-pedală pe sunetul sol) şi, dincolo de aspectele acestea pur tehnice, expresivitatea maximă, diversă, profundă a acestei monodii.
Partea a doua a Suitei este intitulată Menuet lent dar dincolo de aspectul formal (măsura de trei timpi) nu pare a mai avea ceva în comun cu cunoscutul dans de curte utilizat în suita preclasică şi în simfonia clasică. Este o muzică ce preia şi dezvoltă dezvăluindu-i şi noi resurse expresive tema Preludiului la unison, căreia i se adaugă şi alte elemente melodice de pătrunzătoare frumuseţe, iar toate acestea sunt purtate acum pe valurile timbrale ale unei orchestre îmbogăţite şi cu instrumente de suflat.
Intermede, partea a treia a suitei, constituie încă un nou popas în zona intimă dar intens şi profund vibrantă a expresiei muzicale, înainte ca Finalul considerat de Enescu drept o tarantellă capricioasă să spulbere toată atmosfera aceasta de visare, de meditaţie, şi să impună un tablou sonor vijelios în care îşi află locul si imagini pline de mister dar şi cele pline de strălucire. De remarcat este faptul că de abia aici Enescu utilizează întregul aparat orchestral pe care îl alocă Suitei nr. 1, că realizează o nouă şi diversificată gamă de combinaţii timbrale, că utilizează orchestra cu virtuozitatea unui mare maestru şi că această virtuozitate este solicitată în aceeaşi măsură interpreţilor, fără însă ca acesta să constituie scopul, ci doar mijloacele necesare pentru concretizarea diversităţii de expresii ale muzicii sale.
PIOTR ILICI CEAIKOVSKI

Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) este unul dintre marii compozitori ai secolului al XIX-lea. Format la şcoala clasico-romantică, Ceaikovski trăieşte totodată momentul puternicei afirmări a spiritului naţional în muzica rusească, prin creaţiile şi orientarea estetică ale Grupului celor cinci (Rimski-Korsakov, Mussorgski, Borodin, Balakirev şi Cui), afirmându-şi şi el propriile căutări şi sinteze între tiparele tradiţionale şi specificul folclorului rusesc. Ceaikovski este printre puţinii creatori din secolul său, care acoperă prin creaţii de valoare o largă paletă de genuri şi specii muzicale, de la muzica de operă şi balet la muzica simfonică şi concertantă sau la cea de cameră, vocală şi instrumentală.

Multe sunt lucrările reprezentative pentru spiritul romantic ceaikovskian dar, dintre ele, Concertul în si bemol minor pentru pian şi orchestră se situează, probabil, pe piedestalul cel mai înalt în conştiinţa publicului larg. Lucrarea a fost compusă în anul 1875, într-o perioadă de graţie a inspiraţiei creatoare ceaikovskiene (în aceeaşi perioadă a compus şi superba muzică a baletului Lacul lebedelor) care a reuşit să întrupeze sonor această capodoperă, pornind de la elemente melodice simple: intonaţii din cântul patetic al unor cântăreţi orbi ambulanţi (în partea întâi), un cântec franţuzesc auzit în copilărie de la guvernanta sa fireşte, franţuzoaică (în partea a doua), un cântec popular ucrainean Vâidi, Ivanku, zaspevai vesnianku, adică Ieşi, Ivane şi cântă un cântec de primăvară (în partea a treia). Modul în care sunt folosite sau puse în valoare aceste elemente melodico-ritmice relativ simple, produce, însă, efecte expresive extraordinare. Astfel, în prima parte, în expoziţie, în tema întâi, cântecul cerşetorilor este decantat de orice semnificaţie originară şi pare o succesiune de celule melodice (secunde, terţe) impulsionate continuu de triolele incomplete; tema a doua pare a fi un cântec de leagăn, mai calm, liniştit, însă, în momentul culminant al dezvoltării, prin amplificarea combinată a unor celule din ambele teme, expresia originară a celor care imploră generozitatea umană ori pronia cerească izbucneşte, cu o forţă imensă, căpătând proporţii fantastice, covârşitoare.
În partea a doua, lentă, depănarea molcomă blândă a cântecului şi atmosferei pastorale este întreruptă de secţiunea mijlocie, Prestissimo, o mişcare foarte rapidă, deci, care aduce imaginea unui vals plin de avânt şi strălucire virtuoză o imagine puternic contrastată, născută din sus-amintita melodie de vals franţuzesc.
În final, tema cântecului ucrainean de primăvară pare să spargă toate zăgazurile bucuriei prin forţa, vigoarea şi pregnanţa sa. Pentru contrast, este adusă o mai liniştită temă secundară, cantabilă şi plină de căldură. De această dată nu vivacitatea ritmică dă semnul plenitudinii, ci tema cantabilă, amplificată în plinul orchestrei până la proporţiile unui imn grandios. Fireşte, încheierea propriu-zisă aparţine virtuozităţii strălucitoare, focurilor de artificii ce irump din cântul solistului şi orchestrei.
Culminaţia imnică ridicată pe tema cantabilă a finalului este, în cele din urmă, imaginea care echilibrează depănarea majestuoasă, calmă, şi solemnă, dar şi sărbătorească cu care debutează concertul o glorie a inspiraţiei şi forţei melodice ceaikovskiene a cărei semnificaţie pare a se detaşa de universul expresiv al primului Allegro, pe care îl precede.
Evaluând per ansamblu muzica Concertului în si bemol minor, constatăm că nu avem de a face cu filozofia gravă, cu expresia introvertită a altor mari concerte romantice, dar din această muzică pare a irumpe însăşi viaţa năvalnică şi impetuoasă, dramatică şi frământată, melancolică şi patetică dar şi viguroasă, dinamică, stenică din fiecare melodie, din fiecare acord, din pasagiile strălucitoare ale pianului solist, din sonorităţile grandioase sau abia şoptite ale orchestrei.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s