Botosani – Concert Simfonic – vineri 15 noiembrie 2013

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 15 noiembrie 2013, ora 18,30
Botosani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor 

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solişti: PETREA GÎSCĂ, corn
IULIAN HOREZ, trompetă

În program:

J. S. Bach: Suita pentru orchestră nr. 3, în re major
I. Uvertură;
II. Arie;
III. Gavotă I, Gavotă II, Gavotă I da capo;
IV. Bourree;
V. Gigă

G. Ph. Telemann: Concertul pentru trompetă şi orchestra în re major
Spirituoso (Allegro)
Largo
Vivace

P a u z ă

W. A. Mozart: Concertul pentru corn şi orchestră nr.1, în re major, KV 412 şi 514
Allegro
Rondo: Allegro

W. A. Mozart: Concertul pentru corn şi orchestră nr. 2, în mi bemol major, KV 417
Allegro maestoso
Andante
Rondo: Allegro

W. A. Mozart: Eine kleine Nachtmusik – Mica serenadă pentru coarde, KV 525
Allegro
Romanze: Andante
Menuetto: Allegretto
Rondo: Allegro

MIHAIL SECIKIN
– dirijor –

S-a născut în anul 1943, în oraşul Harkov din Ucraina. Iniţial s-a pregătit să devină şi a activat chiar ca pianist concertist; a început studiul pianului cu o soră a celebrului Vladimir Horovitz; în anul 1967 câştigă laurii unui concurs republican de pian, la Kiev, după care urmează o perioadă de activitate solistică susţinută de-a lungul şi de-a latul fostei U.R.S.S. În paralel, în anul 1972, absolvă cursul de dirijat orchestră la Conservatorul din Kiev, clasa maestrului Kanerstein, iar în anul 1975 îşi susţine şi aspirantura sub îndrumarea cunoscutului dirijor ucrainean, Stepan Turceak.
Îşi începe cariera dirijorală ca angajat al Orchestrei Simfonice din Zaporojie (1976-1978); continuă ca dirijor permanent al Teatrului de Operă din Doneţk (1978-1988). În anul 1988 se stabileşte în Republica Moldova, la Chişinău, unde desfăşoară o activitate complexă: dirijor permanent al Operei Naţionale, dirijor al Filarmonicii şi al Orchestrei de Cameră din acelaşi oraş (Chişinău); concomitent cu activitatea dirijorală, susţine şi o intensă activitate didactică, ca profesor universitar la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.
Pentru activitatea sa artistică, în anul 1996, dirijorului Mihail Secikin i s-a acordat titlul de Maestru în Artă al Republicii Moldova.
În anul 2000 a primit şi cetăţenia română, iar din stagiunea 2001/2002 deţine şi postul de dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Botoşani (de la data de 1 septembrie 2013, maestrul Mihail Secikin s-a pensionat).
De la data de 1 aprilie 2004, maestrul Mihail Secikin este angajat şi ca dirijor principal al Filarmonicii Naţionale din Chişinău.
Activitatea sa dirijorală mai cuprinde şi turnee cu concerte sau spectacole de operă susţinute în Italia, Ucraina, Belarus, Spania. În urmă cu câţiva ani, dirijorul nostru a efectuat un micro-turneu în Elveţia, la pupitrul central al Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca. În România, în afară de Botoşani a mai fost prezent în centrele muzicale Iaşi şi Timişoara, ca dirijor de operă, la Oradea şi Sibiu, ca dirijor al filarmonicilor respective.
PETREA GÎSCĂ
– cornist –

PETREA GÎSCĂ. S-a născut în anul 1962, în comuna Horodniceni, judeţul Suceava. A absolvit clasa de corn a Conservatorului de Muzică George Enescu din Iaşi, în anul 1985. Cu un an înainte a beneficiat şi de o bursă de studii, la Lanciano (Italia), unde a urmat cursurile de măiestrie ţinute de cornistul Sigilfrido Covizzi. În anul 1990 a participat la cursurile de vară organizate la Bayreuth (Germania). În anul 1985 îşi începe activitatea de cornist în orchestra Filarmonicii Moldova din Iaşi.
Activitatea sa solistică cuprinde concerte susţinute cu filarmonicile din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Botoşani, Constanţa, Arad, Târgu-Mureş, Satu Mare, Bacău. Concomitent susţine şi o activitate semnificativă în domeniul muzicii de cameră Petrea Gîscă a fondat în anul 1987 Cvartetul de corni Concertino.
În anul 1990 îşi începe activitatea didactică, ca profesor de corn şi de muzică de cameră la Universitatea de Arte George Enescu din Iaşi. În ianuarie 2009 a obţinut summa cum laude titlul de doctor în muzică prin susţinerea tezei Cornul în creaţia lui Franz Strauss şi Richard Strauss. Contribuţia lor la emanciparea tehnicii şi expresivităţii instrumentului.
A publicat două lucrări: Cornul, tradiţie si mister şi Cornul în creaţiile muzicale ale compozitorilor Franz Strauss si Richard Strauss, cea de-a doua a obţinut Diploma şi Medalia de argint la Salonul Cărţii Româneşti, Iaşi 2009. De la 1 octombrie 2010 este conferenţiar universitar doctor, titular al catedrei de corn şi muzică de cameră din Universitatea de Arte George Enescu Iaşi.

 

IULIAN HOREZ
– trompetist –

S-a născut la data de 4 iulie 1957. Din anul 2010 şi în prezent, este lector universitar doctor la catedra de instrumente de suflat a Universităţii de Arte George Enescu Iaşi. Până în anul 2010 a activat ca trompetist în orchestra Filarmonicii Moldova Iaşi, dar şi al orchestrei Europa Symphony din Viena al Operei Naţionale Iaşi. El însuşi este absolvent al Conservatorului de Muzică din Iaşi (1976-1980). A susţinut numeroase concerte şi recitaluri camerale; a fost membru în comisii la Concursuri naţionale de interpretare, conducător ştiinţific de lucrări de licenţă etc.

 

JOHANNES SEBASTIAN BACH (1685-1750). Este unul dintre marii compozitori ai lumii dacă nu chiar autorul situat pe culmea cea mai înaltă a componisticii muzicale. În istoria muzicii universale, J. S. Bach reprezintă epoca barocului muzical. Era un stil muzical care cerea creatorului deopotrivă sensibilitate profundă şi inteligenţă pătrunzătoare. Fără vreuna din aceste două trăsături, muzica barocă ar fi fost fie o construcţie perfectă dar seacă şi neatractivă, fie o însăilare galantă şi neinteresantă. Johann Sebastian Bach a fost autorul unor grandioase construcţii muzicale polifonice, dar care respiră autentică nobleţe şi vibraţie sufletească; nota dominantă de austeritate este generată nu de lipsa emoţiilor pe care le poartă această muzică ci de filtrarea acestor emoţii şi concentrarea lor în ideea comunicării prin artă cu divinitatea (o idee dragă epocii lui Bach şi a celor precedente; o dată cu clasicismul muzical a început un proces treptat de desacralizare a muzicii, proces desăvârşit de muzica secolului al XX-lea).
Geniul său s-a manifestat deopotrivă în lucrări vocal-simfonice (cantate, oratorii, pasiuni, missa in si minor), ca şi în creaţii pur instrumentale (muzică de cameră şi orchestrală); majoritatea acestora din urmă au fost scrise în perioada când J. S. Bach a activat la Weimar şi Köthen (1708-1723), aşa cum cele mai importante creaţii vocal-simfonice au fost realizate începând din anul 1723, odată cu ocuparea postului de cantor la Thomaskirche din Leipzig, post pe care avea să-l deţină până la sfârşitul vieţii. Acestei perioade (1723-1750) îi aparţin însă şi mari creaţii instrumentale, precum volumul al II-lea din Clavecinul bine temperat, Ofranda muzicală şi Arta fugii – culmi ale gândirii polifonice, ale artei contrapunctice , lucrări pentru orgă, câteva lucrări concertante precum şi ultimele două suite pentru orchestră: nr. 3 şi nr. 4.
Crearea acestor pagini orchestrale, precum şi a unui număr de cantate profane, a fost stimulată de preluarea (din 1729) şi a conducerii asociaţiei studenţeşti Collegium musicum, asociaţie din care s-a dezvoltat ulterior instituţia de concerte Gewandhaus ce fiinţează şi astăzi.
Scrise pentru orchestră amplă (pentru vremea aceea) care, pe lângă grupul coardelor şi nelipsitul clavecin, cuprindea şi câteva instrumente de suflat plus timpane, ultimele sale suite pentru orchestră reprezentau o noutate în muzica epocii, bucurându-se, de altfel, de o mare popularitate.
Denumită şi Uvertură (la fel ca şi celelalte suite), după titlul primei părţi, Suita pentru orchestră nr. 3, în re major, este structurată în cinci părţi: Ouverture, Air (Arie), Gavotte I şi II, Bourrée şi Gigue. Construită după modelul uverturii franceze (repede-rar-repede) prima parte se deschide cu o introducere lentă (Grave), o muzică solemnă, festivă, urmată de o secţiune în mişcare rapidă (Vivace), cu o ţesătură contrapunctică specifică, creând un moment de vie animaţie, după care se reia în formă prescurtată mişcarea lentă; intervenţiile cvasi-solistice ale trompetelor şi timpanelor dau acestei părţi forţă şi grandoare. Partea a doua, Aria, în mişcare lentă, scrisă numai pentru instrumentele cu coarde, este recunoscută ca fiind una dintre sublimele pagini ale istoriei muzicii. Simplitatea, limpezimea şi profunzimea expresivă au asigurat acestei părţi o largă popularitate, fiind cunoscută şi în diverse transcripţii (desprinsă, deci, de context), între care şi cea realizată de Andrei Wilhelmj, pentru vioară solo (în do major), numai pe coarda sol. Este doar una dintre paginile grăitoare pentru inventivitatea melodică genială a lui Bach.
După aceste două părţi solemne şi profunde urmează trei părţi dansante, suita barocă fiind înţeleasă de fapt ca o înşiruire de dansuri din ţări diferite. Partea a treia aduce două dansuri de origine franceză (gavote I-II-I), dansuri de curte somptuoase şi elegante. Partea a patra este un dans tot de origine franceză (bourée), dar aduce un aer de mai mare prospeţime fiind mai apropiat de izvorul popular al muzicii; aici Bach îşi dovedeşte şi capacitatea de a crea tablouri vii, cu note de şăgălnicie şi umor în contrast cu imaginea sa mereu gravă şi solemnă. Suita se încheie într-o atmosferă fastuoasă, pe ritmurile dansului de origine engleză (gigue), în ritm ternar dar în tempo vioi; este un final tradiţional pentru o suită barocă.

 

GEORG PHILIPP TELEMANN (1681-1767). A fost contemporan cu Bach şi Haendel. A compus muzică în acelaşi stil baroc, polifonic. În epocă, prestigiul său era infinit mai mare decât al celorlalţi doi compozitori menţionaţi. Posteritatea a fost însă mai aspră cu Telemann, păstrând în circuitul curent foarte puţine din lucrările sale. Farmecul unei lucrări precum acest Concert pentru trompetă constă tocmai în ceea ce am putea numi parfum de epocă, evocarea unei lumi spirituale, a unui univers sonor aparte, ce respiră graţie şi eleganţă, dar are şi o anumită strălucire conferită de utilizarea instrumentelor de suflat mai mici, ce-i ofereau solistului posibilitatea de a se mişca cu agilitate în registrul acut (înalt).

 

WOLFGANG AMADEUS MOZART (1756-1791). Mozart şi-a compus cele patru concerte pentru corn cu gândul la instrumentele vremii sale mult mai puţin performante, aşa numitele Naturalhorn sau Waldhorn (corn natural, corn de vânătoare), în cunoaşterea cărora s-a consultat cu cornistul Ignaz Leutgeb, un alt salzburghez mutat la Viena, prieten cu Mozart. Limitelor tehnice ale instrumentelor li se datorează şi un anumit stil melodic, bazat mult pe sunetele armonice naturale, melodii denumite generic semnale de vânătoare, deşi nu lipsesc nici formulele melodice instrumentale specific clasice şi mozartiene. Concertul pentru corn şi orchestră nr. 1 este alcătuit din două mişcări repezi (lipseşte partea lentă), iar acestea au fost compuse în perioade diferite: primul Allegro înainte de anul 1783 (în proximitatea compunerii celui de-al doilea concert) şi Rondoul în anul 1791, ultimul an al vieţii lui Mozart; mai mult, despre acest final se pune ca ar fi fost definitivat de către elevul lui Mozart, Franz Xaver Sussmayr; în partitura originală sunt scrise numeroase indicaţii amicale către cornistul Ignaz Leutgeb, de tipul: fii curajos ai terminat? pentru tine bestie oh, ce disonanţă!.

Cel de al doilea Concert pentru corn, în mi bemol major, a fost finalizat în anul 1783, potrivit unei însemnări din manuscris pentru prietenul său cornist: Mozart a avut milă de Leitgeb (Leutgeb) Viena, 27 mai 1783. Aici sunt toate cele trei mişcări caracteristice concertului clasic. Muzica lor respiră elan tineresc, graţie, eleganţă, prospeţime; deşi pasagiile tehnice nu sunt un scop în sine, ele adaugă picanteria virtuoză suficientă pentru a străluci şi astăzi, în interpretările cu instrumente mult mai performante.

Eine kleine Nachtmusic, KV 525 sau Mica serenadă (după cum îi spunem în mod curent) este o dovadă în acest sens. Compusă în anul 1787, în plină maturitate creatoare, această muzică s-a dorit o lucrare ocazională, dedicată unei nobile doamne din Praga, dar rezultatul s-a dovedit a fi o fermecătoare bijuterie muzicală (din punct de vedere arhitectural, o simfonie în miniatură, dar uluitor de echilibrată în proporţiile sale), de o frumuseţe vie, proaspătă, care realmente, nu s-a ofilit de-a lungul veacurilor: dezinvoltura stenică, luminoasă a dezbaterii simfonice din partea întâi, poezia delicată a Andantelui, graţia, eleganţa şi fluiditatea Menuetului, culminând în bravura scânteietoare a Rondoului final.

Deşi denumirea sa germană – Eine kleine Nachtmusik – ar defini-o ca Mica muzică de noapte, expresia generală a muzicii este luminoasă, solară, de o primăvăratecă prospeţime. Poate doar cântecul abia şoptit al părţii lente să corespundă acestei titulaturi. Chiar şi bătrânul menuet pare a fi părăsit salonul princiar pentru a se prinde alături de mai viul, vioiul şi popularul landller (tema trio-ului). În ceea ce priveşte muzica din prima şi ultima parte aceasta, categoric, nu poate fi decât… mica muzică a soarelui.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s