Prizonierul – de Vasile Voiculescu ( 1884 – 1963)
Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:
O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…
Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
– Domol, inimă, că te spargi.
Strig la ea -eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
Omule, scoală, este El!
-Care El? Cine? Stai niţel!
El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataractă mă inundă bucuria:
– Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…
– “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…
O clipă, inima mi se făcuse Cer.
(Duminică, 2 decembrie 1951, Bucureşti)
Petrica Moisuc 
A republicat asta pe Ciprian I. Bârsan.
ApreciazăApreciază