Botosani – Concert Simfonic – 2 octombrie 2015

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 2 octombrie 2015, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor

ZILELE GEORGE ENESCU
ediţia a XXXIX-a
DESCHIDEREA STAGIUNII 2015-2016

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: LIVIU CONDRIUC
Solist: FLORIN IONESCU-GALAŢI, vioară

În program:

G. Enescu: Rapsodia română nr. 1, în la major, op. 11 nr. 1
Modéré; Trés vite…

W. A. Mozart: Simfonia concertiantă pentru vioară, violă şi orchestră în m bemol major, KV 364
Allegro moderato
Andante
Presto

P a u z ă

G. Enescu: Suita pentru orchestră nr. 1, în do major, op. 9
Preludiu la unison: Modérément
Menuet lent: Mouvement du precédént
Intermede: Gravement
Final: Vif

LIVIU CONDRIUC
– dirijor –

Dirijor permanent al Filarmonicii Botoşani (de la 1 noiembrie 2013), Liviu Condriuc a absolvit vioara la Conservatorul George Enescu Iaşi, cu profesorul Leonid Popovici. A urmat cursuri postuniversitare de violă la Hochschule für Musik din München cu profesorul Jürgen Weber şi la Hochschule für Musik din Berlin la renumitul profesor Alfred Lipka. După o scurtă activitate ca prim violist la opera din Regensburg, se mută la Deutsche Oper Berlin, unde activează până în prezent. Paralel cu activitatea de violist la Deutsche Oper Berlin, a început studii particulare de dirijat la profesorul Dumitru Goia şi compoziţie la profesorul Corneliu Dan Georgescu. A asistat la repetiţiile celor mai importanţi dirijori, printre care în mod deosebit menţionăm Sergiu Celibidache cu Filarmonica din München. Ca membrul activ al Deutsche Oper Berlin, a lucrat cu mari personalităţi dirijorale, precum Christian Thielemann, Giuseppe Sinopoli, Donald Runnicles, Ulf Schirmer, Constantinos Carydis, Fréderic Chaslin, Fabio Luisi, Jun Märkl, Renato Palumbo, Marcello Viotti, Andris Nelsons. A participat activ la numeroase cursuri internaţionale de dirijat în Germania, Rusia, Austria, România, Republica Moldova. În Romania a mai dirijat orchestrele din Oradea, Piteşti, Braşov, Iaşi, Bucureşti.

FLORIN IONESCU-GALAŢI
– violonist –

S-a născut la Bucureşti, în data de 19 aprilie 1970. A început studiul viorii în familie cu tatăl său, violonistul şi dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi, continuându-l apoi la Şcoala de Muzică din Braşov cu prof. Radu Hamzea şi la Universitatea de Muzică din Bucureşti cu binecunoscutul maestru Ştefan Gheorghiu. A fost distins cu premii la diferite concursuri: Stressa, Italia (1984), Usti nad Orlici, Cehoslovacia (1985), Dinu Lipatti, România (1987), George Enescu, România (1991), Tibor Varga, Elveţia (1992), Nicolo Paganini, Italia (1993), Premiul Asociaţiei Criticilor şi Interpreţilor Români (1996) şi Premiul Televiziunii Române (1986 şi 1987). A început să concerteze încă de la vârsta de 10 ani, înscriindu-şi în palmares numeroase concerte şi recitaluri susţinute atât în ţară cât şi peste hotare: în S.U.A., Canada, Elveţia, Bulgaria, Turcia, Austria, Republica Moldova, Franţa, Italia, Norvegia, Japonia, Germania, Spania şi altele. Din anul 1993, Florin Ionescu-Galaţi este solist permanent al Filarmonicii Gheorghe Dima din Braşov şi, de la 1 ianuarie 2015, al Filarmonicii de Stat Botoşani. Desfăşoară şi o importantă activitate pedagogică.

LUIZA BALINT
– violistă –

A început studiile muzicale la Liceul de Artă Octav Băncilă din Iaşi, continuându-le la Conservatorul George Enescu, la clasa de viola a prof. Markos Gaspar. În perioada studiilor a obţinut mai multe premii, distincţii naţionale şi internaţionale, atât ca solistă instrumentistă premiul III la Concursul Gheorghe Dima din Cluj-Napoca cât şi ca membră în Cvartetul Gaudeamus. Talentul sau a fost apreciat cu premii I la Olimpiadele naţionale (1987, 1988, 1989), cu Premii ale Uniunii Compozitorilor din România (1989), precum şi cu Diploma de onoare obţinută la Festivalul organizat da RAI la Veneţia. După absolvirea Conservatorului (1989), s-a angajat la Filarmonica Banatul Timişoara, iar din 1991, a ales Braşovul ca reşedinţă, fapt pentru care s-a integrat în orchestra simfonică a Filarmonicii. Pasiunea Luizei Balint pentru muzica de cameră s-a concretizat în activitatea sa până în anul 1993 ca membră a Cvartetului Gaudeamus, fondat la Iaşi în timpul studenţiei şi devenit ansamblu al Filarmonicii braşovene. În aceasta formaţie a susţinut numeroase recitaluri, a realizat înregistrări pentru diferite posturi de radio şi de televiziune, efectuând de asemenea şi turnee în Germania, Italia, Spania, Japonia şi Franţa. A făcut parte şi din Cvartetul de coarde Braşov, fondat de violonistul Florin Ionescu-Galaţi, alături de care a susţinut concerte în ţară şi un lung turneu în Japonia (1993). Începând din 1992, solista desfăşoară o activitate susţinută şi în cadrul Orchestrei de Cameră a Filarmonicii Braşov, împreună cu care a efectuat turnee, înregistrări speciale etc.

GEORGE ENESCU (1881-1955). Rapsodia I a fost compusă în luna august a anului 1901, la Sinaia (în preajma împlinirii vârstei de 20 de ani la 19 august). Pe drept sau pe nedrept, această lucrare este, probabil, cea mai cunoscută, cea mai des cântată dintre creaţiile enesciene, nu numai la Botoşani ori în România, ci în toată lumea, acolo unde se cântă şi muzică simfonică. Dacă ne gândim că această strălucitoare pagină muzicală întruchipează nu neapărat ceva propriu enescian, cât mai degrabă ceva general românesc, atunci alegerea publicului este cum nu se poate mai dreaptă. Dacă ne gândim însă că universul muzical creat de Enescu include capodopere covârşitoare culminând cu opera Oedip, apoi incluzând şi simfoniile şi suitele pentru orchestră şi sonatele pentru pian şi vioară, octetul, cvartetele valori autentice dar mult mai puţin cunoscute aceluiaşi public ce apreciază pe bună dreptate, de altfel, Rapsodia I, într-o astfel de perspectivă privind, se poate spune că este nedrept pentru marele compozitor.
Rapsodia I reprezintă o capodoperă absolută a perioadei de tinereţe, o culme a întâlnirii geniului enescian cu muzica populară românească dincolo de faptul că acesta ar fi folclor autentic, ţărănesc, ori folclor orăşenesc sau chiar de mahala. Aşa cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar, compozitorul de doar douăzeci de ani a preluat şi zidit în opera sa doar caratele de frumuseţe ale unor melodii precum: Am un leu şi vreu să-l beu, Hora lui Dobrică, Mugur-mugurel, Ciobănaşul, Hora morii (La moară la hârţa-hârţa), Sârba popilor, strălucitoarea Ciocârlie şi încă alte melodii cu apariţii mai sporadice (Banul Mărăcine, La bordei cu crucea naltă ş.a.). Acestor frumuseţi naturale, Enescu le adăuga cu o uimitoare ştiinţă a orchestraţiei, dar şi a celorlalte elemente ale limbajului componistic doar acele elemente capabile să sporească expresivitatea, puterea de sugestie, strălucirea, pitorescul şi toate celelalte trăsături care o fac irepetabilă.
Suita pentru orchestră nr. 1, în do major, op. 9

Suita nr. 1 pentru orchestră, în do major, op. 9 a fost compusă în anul 1903 şi dedicată dintr-un sentiment de elementară recunoştinţă (precizarea aparţine autorului) lui Camille Saint-Saëns. Departe de a se bucura de succesul primei Rapsodii române, Suita nr. 1 se numără, totuşi, printre lucrările destul de cântate ale compozitorului nostru cel puţin în ţară şi în mod deosebit aici, la Botoşani, atât în cadrul cât şi în afara Zilelor George Enescu.
La 22 de ani, câţi avea la data compunerii acestei suite, Enescu era deja o personalitate creatoare conturată, atât în raport cu muzica românească pentru care nu mai era doar un rapsod genial ci creatorul de limbaj cult, specific cât şi în raport cu muzica europeană, în ale cărei forme de seculară exersare, turna acum un conţinut expresiv nou, la vremea aceea, pentru unii, chiar de neînţeles; doar astfel putem privi astăzi, reacţia unui comentator muzical parizian după prima audiţie a suitei: Drăguţă, dă un pol ţiganului! (Georges Vanor) sau amputarea părţii a treia a suitei de către un compozitor-dirijor (Gustav Mahler) care, prin prestigiul său, a instituit o tradiţie nefastă interpretării acestei lucrări enesciene, îndeosebi în concertele din afara hotarelor ţării.
Altminteri, valoarea acestei muzici a situat-o cu timpul, la locul binemeritat. O astfel de recunoaştere a fost evocată de Enescu în Amintirile sale depănate împreună cu Bernard Gavoty, referindu-se la prima parte a Suitei în do major, respectiv Preludiul la unison, cu o scriitură destul de ciudată şi pe care Kodaly l-a dat o vreme destul de îndelungată elevilor săi, ca exemplu de monodie. Ciudăţenia la care se referea Enescu era vizibilă doar prin prisma unui privitor din afara spaţiului cultural românesc, căruia i se va fi părut de neînţeles renunţarea lui Enescu la posibilităţile de exprimare armonico-polifonică oferite de un întreg aparat orchestral şi limitarea voită a acestor mijloace la grupul instrumentelor de coarde (fără contrabas) şi acestea puse în situaţia de a cânta la unison.
Pentru cel care cunoaşte însă rostul monodiei în existenţa doinei şi chiar în practica cântării liturgice din biserica creştină răsăriteană acest mod monodic de exprimare, utilizat de George Enescu în Preludiul la unison, nu poate fi privit decât ca o continuare firească, ca o preluare naturală a sa, în contextul muzicii simfonice. Iar preluarea aceasta s-a petrecut într-un chip cu adevărat genial: cercetările muzicologice au evidenţiat ancorarea acestei monodii imense într-un şir de centri tonali care parcurg, în sens ascendent, întregul lanţ al cvintelor (do-sol-re-la-mi-si-fa#-do#), sau articularea secţiunii de aur (o dată cu intrarea timpanului cu acel tremolo-pedală pe sunetul sol); dincolo de aspectele acestea pur tehnice, aspecte care ipotetic pot fi realizate şi de alţi autori (ca un exerciţiu de stil, cel puţin), elementul cel mai important, care şi contează atunci când avem în vedere faptele de artă, este expresivitatea tulburător de străveche şi totodată modernă, şi grăitoare dar şi profundă a acestei monodii. Dacă ar fi să-i căutăm un corespondent spiritual, atunci ar trebui să ne îndreptăm către esenţializările din Coloana infinitului ori Păsările lui Constantin Brâncuşi.
Partea a doua a Suitei este intitulată Menuet lent, dar dincolo de aspectul formal (măsura de trei timpi) nu pare a mai avea ceva în comun cu cunoscutul dans de curte utilizat în suita preclasică şi în simfonia clasică. Este o muzică ce preia şi dezvoltă dezvăluindu-i şi noi resurse expresive tema Preludiului la unison, căreia i se adaugă şi alte elemente melodice de pătrunzătoare frumuseţe, iar toate acestea sunt purtate acum pe valurile timbrale ale unei orchestre îmbogăţite şi cu instrumente de suflat, fără a utiliza încă tot aparatul orchestral.
Intermede, partea a treia a suitei, constituie încă un nou popas în zona intimă dar intens şi profund vibrantă a expresiei muzicale, înainte ca Finalul – considerat de Enescu drept o tarantelă capricioasă – să spulbere toată atmosfera aceasta de visare, de meditaţie, şi să impună un tablou sonor vijelios în care îşi află locul şi imagini pline de mister dar şi cele pline de strălucire. De remarcat este faptul că abia aici Enescu utilizează întregul aparat orchestral pe care îl alocă Suitei nr. 1, că realizează o nouă şi diversificată gamă de combinaţii timbrale, că utilizează orchestra cu virtuozitatea unui mare maestru şi că această virtuozitate este solicitată în aceeaşi măsură interpreţilor, fără însă ca acesta să constituie scopul, ci doar mijloacele necesare pentru concretizarea diversităţii de expresii ale muzicii sale.
WOLFGANG AMADEUS MOZART (1756-1791). Dacă veţi cere unui profan să spună care este cel mai mare muzician al lumii, vă va răspunde fără îndoială: Mozart! Mozart este legendar… Sunt cuvintele cu care marele George Enescu îşi începea (pe la mijlocul veacului XX) evocarea clasicului vienez, precizând ceva mai departe: Ceea ce este minunat la Mozart, ceea ce îl distinge de Beethoven, este că el nu face experienţe. Nu dibuie niciodată, ci merge de-a dreptul la ţintă, găsind de la început ceea ce caută. Acest sentiment al comunicării efective şi imediate, îl trăieşte, probabil, fiecare auditor în contact cu muzica mozartiană. Un aspect important legat de accesibilitatea muzicii mozartiene este faptul că acest de-a dreptul nu exclude nici dezvăluirea în trepte (etape) a unui conţinut expresiv mereu interesant, incitant şi chiar fascinant, indiferent de treapta de abordare, de nivelul de percepere al acestui univers muzical.
Simfonia concertantă pentru vioară, violă şi orchestră este o lucrare mozartiană de tinereţe, dar acest fapt nu exclude profunzimea şi expresivitatea intensă a muzicii sale. Însăşi denumirea de simfonie şi nu cea obişnuită de concert (dată lucrărilor solistice) vorbeşte dintru început despre intenţiile autorului. Adăugăm la acest amănunt şi faptul că vedetismul solistic este adjudecat de doi protagonişti şi nu doar de unul singur, precum şi prezenţa violei între instrumentele soliste şi avem deja confirmarea unei abordări chiar predilecte în zona expresiei de caldă şi învăluitoare sensibilitate. Timbrul delicat, suav al violei atrage în sfera sa expresivă şi cântul mai zglobiu, strălucitor, dar şi mai uşor tentat de detaşare emoţională, al viorii. Alăturarea instrumentelor soliste în intervenţii succesive de tipul întrebare-răspuns, ori de tipul sunare simultană (în unison, octave, terţe etc.) le pune în lumină şi diferenţele, dar le cumulează în sonorităţi de mare efect coloristic. Conţinutul expresiv este, în mare, acela specific universului clasic: o atmosferă oficial-solemnă, dar plină de amabilitate (în partea întâi), o doză de impetuozitate şi voioşie mai reţinută, dar şi suficientă pentru a încheia cu optimism (în final), iar între acestea, o mişcare lentă, plină de poezie Ei bine, aici creează Mozart momentul de vârf al expresiei muzicale; la aceasta contribuie şi tonalitatea mişcării (do minor!), dar şi cantabilitatea apropiată de vocea umană a violei.

Sursa: dl. IOAN TURCANU

Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s