Botosani – Concert Simfonic – 4 octombrie 2015

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Duminică, 4 octombrie 2015, ora 18,30
Botoşani, Sala Casei de Cultură a Sindicatelor

CONCERT SIMFONIC
ÎNCHIDEREA ZILELOR GEORGE ENESCU

Dirijor: MIHAIL SECIKIN
Solist: ANDREI LICAREŢ, pian

În program:

L. van Beethoven: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 4, în sol major, op. 58
Allegro moderato
Andante con moto
Rondo: Vivace

P a u z ă

G. Enescu: Poema română, op. 1
Moderato; Adagio; Allegro vivo
Moderato; Allegro molto… Maestoso (Trăiască Regele!)

Îşi dă concursul CORALA LIRA (tenorii şi başii) din Botoşani
pregătită de profesorul DRAGOŞ BOICU

MIHAIL SECIKIN
– dirijor –

S-a născut în anul 1943, în oraşul Harkov din Ucraina. Iniţial s-a pregătit să devină şi a activat chiar ca pianist concertist; a început studiul pianului cu o soră a celebrului Vladimir Horovitz; în anul 1967 câştigă laurii unui concurs republican de pian, la Kiev, după care urmează o perioadă de activitate solistică susţinută de-a lungul şi de-a latul fostei U.R.S.S. În paralel, în anul 1972, absolvă cursul de dirijat orchestră la Conservatorul din Kiev, clasa maestrului Kanerstein, iar în anul 1975 îşi susţine şi aspirantura sub îndrumarea cunoscutului dirijor ucrainean, Stepan Turceak.
Îşi începe cariera dirijorală ca angajat al Orchestrei Simfonice din Zaporojie (1976-1978); continuă ca dirijor permanent al Teatrului de Operă din Doneţk (1978-1988). În anul 1988 se stabileşte în Republica Moldova, la Chişinău, unde desfăşoară o activitate complexă: dirijor permanent al Operei Naţionale, dirijor al Filarmonicii şi al Orchestrei de Cameră din acelaşi oraş (Chişinău); concomitent cu activitatea dirijorală, susţine şi o intensă activitate didactică, ca profesor universitar la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.
Pentru activitatea sa artistică, în anul 1996, dirijorului Mihail Secikin i s-a acordat titlul de Maestru în Artă al Republicii Moldova.
În anul 2000 a primit şi cetăţenia română, iar din stagiunea 2001/2002 până în septembrie 2013 a fost titularul postului de dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Botoşani.
În ultimii zece ani (2004-2014), maestrul Mihail Secikin a fost angajat şi ca dirijor principal al Filarmonicii Naţionale din Chişinău.
Activitatea sa dirijorală mai cuprinde şi turnee cu concerte sau spectacole de operă susţinute în Italia, Ucraina, Belarus, Spania. În urmă cu câţiva ani, a efectuat un micro-turneu în Elveţia, la pupitrul central al Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca. În România, în afară de Botoşani a mai fost prezent în centrele muzicale Iaşi şi Timişoara, ca dirijor de operă, la Oradea şi Sibiu, ca dirijor al filarmonicilor respective.

ANDREI LICAREŢ
– pianist –

Considerat drept un artist care se aventurează până în miezul muzicii (România Literară) şi a cărui bogată maturitate artistică şi profunzime depăşesc limitele unei simple capacităţi (LUnione Sarda), pianistul ANDREI LICAREŢ a susţinut concerte şi recitaluri în oraşe importante din Europa şi din Statele Unite. Născut la Bucureşti, Andrei Licareţ a început studiile de pian cu tatăl său la vârsta de cinci ani. La 11 ani a debutat ca solist, interpretând Concertul pentru pian în do major, KV 246 de Mozart alături de Orchestra de Cameră a Filarmonicii din Bucureşti. A urmat cursurile Liceului de Muzică George Enescu din Bucureşti, unde a studiat cu Gabriela Enăşescu. A susţinut concerte la Paris, Vendôme, Santander, Berlin, Würzburg, Londra, Roma, Lucca, Livorno, Salonic, Copenhaga, Istanbul, Praga, Tel-Aviv, Varşovia şi Bruxelles. În Statele Unite, a concertat la New York, Washington D.C., Boston, Houston, Pella, New Jersey şi Northampton, Massachusetts. Ca solist, a fost invitat de cele mai importante orchestre româneşti, precum şi de ansambluri din Lübeck, Würzburg, Cagliari şi Mexico City, colaborând cu dirijori precum Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Jin Wang, Arnold Ostman, Arie Vardi, Ilarion Ionescu-Galaţi, Florentin Mihăescu, Anthony Bramall, Justus Franz şi Jose Arean. Pianistul a realizat înregistrări la Radiodifuziunea Română cu lucrări de Mozart, Beethoven, Brahms, Chopin şi Ravel, înregistrări ce au fost difuzate de postul TV naţional. Andrei Licareţ a obţinut Premiul I la concursurile Jeunesses Musicales şi Bucureşti Yamaha şi a fost distins cu Premiul Lory Wallfisch. De asemenea, a primit Premiul II la Concursul Tel-Hai şi Concursul Concertelor Shreveport. Printre profesorii săi cunoscuţi s-au numărat Viniciu Moroianu, Dana Borşan şi Dan Dediu, cu care a studiat şi compoziţia la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. La Paris şi Berlin, a studiat cu Jacques Rouvier, iar la Salzburg cu Dmitri Başkirov, în cadrul cursurilor de măiestrie de la Mozarteum. A participat la programul prestigiosului Institut Steans pentru tinerii muzicieni de la Ravinia Festival. Solistul a obţinut diploma de Bachelor of Music şi Master of Music la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Recent, Andrei Licareţ a obţinut diploma de Graduate Performance Diploma şi Artist Diploma la Conservatorul Peabody, unde a studiat cu ilustrul Leon Fleisher, muzician care promovează în rândul discipolilor săi moştenirea pianistică preluată de la Beethoven. În aprilie 2013 Andrei Licareţ a susţinut un recital foarte aplaudat la Chamber Hall al Filarmonicii din Moscova iar în februarie 2013, şi-a făcut debutul la Carnegie Hall cu un recital de success, la Weill Recital Hall. Sensibilitatea sa rafinată şi căldura sunetului, precum şi virtuozitatea interpretării au fost pe măsura acestei lucrări monumentale (Lübecker Nachrichten, octombrie 2011). Licareţ a interpretat cu naturaleţe, poetic şi cu o extraordinară atenţie pentru detalii – o sclipire care te face să doreşti mai mult.

LUDWIG van BEETHOVEN (1770-1827). Concertul pentru pian nr. 4, în sol major, a fost compus în anul 1806, în aceeaşi perioadă cu Simfonia a V-a este, de altfel, destul de uşor de remarcat o ritmare asemănătoare a temei principale din prima parte a concertului cu ritmul caracteristic al Simfoniei a V-a (ta-ta-ta-taaa). Similitudinile se opresc, însă, aici. Muzica Concertului în sol major face o notă oarecum distinctă în ansamblul creaţiei beethoveniene de maturitate; dramatismul specific autorului este, de departe, mai reţinut s-a spus chiar despre acest concert ca ar fi o întruchipare a feminităţii supreme pe care putea să o imagineze şi să o recreeze muzical Beethoven. În acest context, nu poate fi decât firesc faptul că muzica părţii întâi exultă mai degrabă o atmosferă de lirism şi delicateţe, că între cele două idei puternic contrastante din muzica părţii a doua, expresia gingăşiei feminine se va opune cu succes ideii de forţă a primei teme, sfârşind prin a o domina, iar finalul concertului aduce o muzică realmente senină, jucăuşă, plină de optimism chiar în afara forţei debordante cu care ne întâmpină Beethoven în cele mai multe cazuri.
GEORGE ENESCU (Liveni, 19 august 1881 – Paris, 4 mai 1955). În anul 1942, un reporter al ziarului Duminica îi adresa lui George Enescu (în vârstă de 61 de ani) o întrebare specific gazetărească: Care sunt cele mai puternice momente din viaţă? – la care compozitorul a răspuns: Sunt trei: când s-a cântat Poema română pentru prima oară, la Paris, în februarie 1898 şi aveam şaisprezece ani şi jumătate; când s-a cântat, la 1906, Simfonia mea în mi bemol major; acum câţiva ani, când a fost interpretat Oedip… Cum să nu fie memorabil un moment care făcea dintr-un tânăr de şaisprezece ani şi jumătate, un adevărat erou naţional, întâmpinat cu aclamaţii şi de care se legau toate speranţele de propăşire muzicală a ţării, de ridicare a muzicii româneşti în rândul culturilor muzicale tradiţionale ale Europei.
Până la crearea Poemei române, Enescu compusese deja un număr impresionant de lucrări camerale, dar şi simfonice: uverturi, suite, simfonii utilizând un limbaj muzical cu afilieri directe la cel al maeştrilor pe care îi studia. În al treilea an de studii la Paris, departe de ţara sa, Enescu realiza pentru prima dată o lucrare amplă în care utiliza un limbaj bazat pe teme din folclorul românesc, sau inventate de el în acest spirit, o lucrarea în care evoca amintirea pământului natal cu tot ceea ce era pe el: cu natura blândă sau ostilă, cu oamenii veseli sau trişti, cântecele pe care memoria sa prodigioasă le înregistra pe unde trecea şi de la ţărani dar, mai ales, de la lăutari. Momentul compunerii acestei lucrări a fost, probabil, momentul conştientizării de sine, a ceea ce trebuia să-i fie menirea, şi aşa se face că a renunţat la numerotarea lucrărilor de până atunci şi a hotărât că lucrarea sa de adevărat început este Poema română, deci opus 1, definitiv.
Din punct de vedere al structurii muzicale, Poema română este o suită alcătuită din două părţi care, la rândul lor, constituie înlănţuiri, de tip rapsodic, ale unor melodii preluate din folclor sau inventate în spiritul folclorului românesc de către autor. Muzica Poemei române are şi un suport programatic declarat sau mai degrabă sugerat prin notaţiile autorului făcute la începutul fiecărei părţi. Momentul Poema română este evocat din nou în Convorbirile cu Bernard Gavoty, purtate pentru radiodifuziunea franceză (1951-1953):
În ceasurile de descurajare sau de îndoială, deschideam programul Concertelor Colonne şi citeam următoarele: Poema română de George Enescu, op. 1, suită simfonică compusă în 1897, cântată la Paris în primă audiţie, la 6 februarie 1898. Dacă adaug că Poema română a fost publicată în anul următor de către editorul Enoch, n-am făcut oare portretul unui om fericit?…
O concepusem cu atâta dragoste şi naivitate! Încercam să evoc în această suită simfonică, unele dintre amintirile mele din copilărie, transpuse, sau mai bine spus, stilizate. Era o foarte îndepărtată evocare ce reînvie imagini simple din ţara mea natală, pe care o părăsisem de opt ani, şi care mă face şi astăzi să-i regăsesc mireasma şi priveliştile. Suita începe prin redarea unei seri de vară… Suntem în ajunul unei sărbători… Se aud clopotele sunând pentru vecernie şi, prin uşa larg deschisă, cânturile preoţilor. Apoi se lasă noaptea… lumina limpede a lunii… În plină tăcere răzbate deodată cântecul unui păstor, depănându-şi în depărtare o doină nostalgică. Totul se preschimbă atunci, luna se învăluie, furtuna izbucneşte (în orchestră, toate acestea nu sună rău de loc), încet furtuna s-a potolit, cocoşii cântă… Şi iarăşi clopote de sărbătoare… toţi se prind în joc… şi, ca sfârşit, imnul naţional român.
Era simplu de tot, foarte naiv, dar… totul pornea din inimă.

Sursa: dl. IOAN TURCANU

Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s