Botosani – Concert Simfonic – 6 noiembrie 2015

FILARMONICA BOTOSANI
Strada Marchian nr. 5; Botosani, cod: 710 211

Vineri, 6 noiembrie 2015, ora 18,30
Botoşani, Casa de Cultură a Sindicatelor

CONCERT SIMFONIC

Dirijor: PETRONIUS NEGRESCU
Solist: FLORIN IONESCU-GALAŢI, vioară

În program:

Ed. Lalo: Simfonia spaniolă, pentru vioară şi orchestră, op. 21
Allegro non troppo
Scherzando: Allegro molto
Intermezzo: Allegro non troppo
Andante
Rondo: Allegro

P a u z ă

P. I. Ceaikovski: Simfonia a V-a, în mi minor, op. 64
Andante; Allegro con anima
Andante cantabile con alcuna licenza
Valse: Allegro moderato
Finale: Andante maestoso; Allegro vivace

PETRONIUS NEGRESCU
– dirijor –

S-a născut la Tecuci, în data de 25 aprilie 1969. Iniţierea în domeniul muzicii s-a petrecut studiind violoncelul la Liceul de Muzică George Enescu din Bucureşti (1977-1983). A continuat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (1990-1995), specializările Regie de teatru muzical, Pedagogie muzicală şi Jazz. Sub pseudonimul Pedro Negrescu, a activat ca muzician de jazz, susţinând numeroase concerte, realizând foarte multe înregistrări de radio şi televiziune. Este autorul a trei albume proprii şi totodată autor al unor muzici de teatru şi film.
Din anul 2000, se dedică aproape în întregime artei dirijorale, parcurgând etape de studiu în particular, de masterat şi de doctorat, avându-i ca profesori pe: Petru Andriesei, Cristian Brâncuşi, Dumitru Goia. A mai studiat cu maeştrii: Petru Oshanitsky, Sabin Păutza, Larry Livingston, Ilarion Ionescu-Galaţi, Valentin Doni.
În anul 2008 a beneficiat de o bursa post-universitara în S.U.A., unde a fost asistent dirijor al maestrului Larry Livingston, şi a participat ca instrumentist în Orchestra Idellwild Festival, cu care a concertat la celebra Disney Hall. A asistat, de asemenea, la repetiţiile orchestrelor Los Angeles Philarmonic, Pacific Symphony, Los Angeles Opera, U.S.C. Thornton Orchestra. În urma acestor studii, a obţinut Certificate of Highest Distinction.
Ca dirijor, a susţinut concerte cu orchestrele filarmonicilor din: Arad, Timişoara, Cluj-Napoca, Bacău, Botoşani (la 1 februarie 2008 a susţinut aici primul concert cu o orchestră de filarmonică), Iaşi, la Teatrul Muzical N. Leonard din Galaţi şi la Teatrul de Operetă din Kiev.
Petronius Negrescu susţine şi o bogată activitate didactică, în prezent fiind profesor la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş, Facultatea de Muzică, unde predă disciplinele: Estetică, Folclor, Teorie-Solfegiu-Dicteu, Citire de partituri, Dirijat.
FLORIN IONESCU-GALAŢI
– violonist –

S-a născut la Bucureşti, în data de 19 aprilie 1970. A început studiul viorii în familie cu tatăl său, violonistul şi dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi, continuându-l apoi la Şcoala de Muzică din Braşov cu prof. Radu Hamzea şi la Universitatea de Muzică din Bucureşti cu binecunoscutul maestru Ştefan Gheorghiu. A fost distins cu premii la diferite concursuri: Stressa, Italia (1984), Usti nad Orlici, Cehoslovacia (1985), Dinu Lipatti, România (1987), George Enescu, România (1991), Tibor Varga, Elveţia (1992), Nicolo Paganini, Italia (1993), Premiul Asociaţiei Criticilor şi Interpreţilor Români (1996) şi Premiul Televiziunii Române (1986 şi 1987). A început să concerteze încă de la vârsta de 10 ani, înscriindu-şi în palmares numeroase concerte şi recitaluri susţinute atât în ţară cât şi peste hotare: în S.U.A., Canada, Elveţia, Bulgaria, Turcia, Austria, Republica Moldova, Franţa, Italia, Norvegia, Japonia, Germania, Spania şi altele. Din anul 1993, Florin Ionescu-Galaţi este solist permanent al Filarmonicii Gheorghe Dima din Braşov şi, de la 1 ianuarie 2015, al Filarmonicii de Stat Botoşani. Desfăşoară şi o importantă activitate pedagogică.

EDUARD LALO (1822-1892). Simfonia spaniolă a fost compusă în anul 1873. Este de fapt un concert pentru vioară şi orchestră, a cărui muzică este structurată în mai mult decât cele trei părţi ale unui concert tradiţional. Este structurată în cinci părţi: practic, cele patru părţi din arhitectura unei simfonii romantice în care scherzo-ul precede mişcarea lentă şi în care primele două părţi sunt despărţite de ultimele două părţi printr-un Intermezzo. Acest Intermezzo a fost eliminat de virtuozii concertişti pe la sfârşitul secolului XIX (eliminare care se mai practică şi astăzi). În anul 1908, George Enescu a fost cel care a reintegrat Intermezzo-ul în viaţa de concert opţiune pe care o respectă şi solistul acestei săptămâni. În legătură cu atributul spaniol, prezent în titlul lucrării, se impune precizarea că muzica sa sună astfel, dar temele sale nu sunt nici pe departe creaţii folclorice spaniole, ci creaţii proprii ale lui Lalo compozitor francez. După formula utilizată de muzicologul Antoine Golea hispanismul este aproape în întregime inventat. Chiar aşa stând lucrurile, însă, conţinutul expresiv al acestei muzici ţine de universul spiritual spaniol sau de evocarea peisajului torid al Peninsulei Iberice. Expresia peisajului spaniol, dar şi a temperamentului puternic al oamenilor ce trăiesc acolo, pare a răzbate cu deosebire din muzica părţii întâi. Partea a doua este un scherzo vioi dar delicat, care plasticizează un dans plin de graţie, dar şi destul de capricios, însoţit de tradiţionalele castaniete. Partea a treia, Intermezzo, aduce o muzică de bărbătească senzualitate (A. Golea), care are la bază ritmul specific al unui dans hispanic: habanera. Partea a patra, lentă, pare a fi expresia sublimată a unei dureri profunde care pentru temperamentele năvalnice nici nu ar fi durere dacă nu ar fi strigată, exprimată în chipul cel mai pasional cu putinţă. În sfârşit, partea a cincea, finalul, configurează un tablou al unei serbări populare, plină de antren, de viaţă.

PIOTR ILICI CEAIKOVSKI (1840-1893) este unul dintre marii compozitori ai secolului al XIX-lea. Format la şcoala clasico-romantică, Ceaikovski trăieşte totodată momentul puternicei afirmări a spiritului naţional în muzica rusească, prin creaţiile şi orientarea estetică ale Grupului celor cinci (Rimski-Korsakov, Mussorgski, Borodin, Balakirev şi Cui), afirmându-şi şi el propriile căutări şi sinteze între tiparele tradiţionale şi specificul folclorului rusesc. Ceaikovski este printre puţinii creatori din secolul său, care acoperă prin creaţii de valoare o largă paletă de genuri şi specii muzicale, de la muzica de operă şi balet la muzica simfonică şi concertantă sau la cea de cameră, vocală şi instrumentală.
Muzica sa, puternic vibrantă, cu frecvente cantonări în zona expresivă a melancoliei, cu accente patetice, cu frământări dramatice ce-şi află finalitatea în optimismul de sorginte populară sau pur romantică, dar şi în acceptarea resemnată a fatalităţii, cu o melodicitate caldă, cantabilă, cu coloritul specific sau chiar cu preluarea intonaţiilor, a unor motive folclorice, poartă o amprentă sonoră şi expresivă uşor identificabilă, indiferent de amploarea lucrării, de specia muzicală pe care o reprezintă.
Simfonia a V-a, în mi minor, a fost compusă în anul 1887, la un deceniu după precedenta simfonie: a IV-a (primirea ostilă şi neînţelegerea de care a avut parte în epocă, muzica Simfoniei în fa minor l-au marcat, probabil, profund pe Ceaikovski). Ideea generală care stă la baza Simfoniei a V-a, este similară celei din Simfonia a IV-a fireşte, într-o altă formulare muzicală: este ideea unui destin (resimţit ca soartă potrivnică) ce planează asupra vieţii omului, atât în momentele dramatice cât şi în cele fericite. Muzical vorbind, fatum-ul, sau fatalitatea aceasta de care nu poate scăpa omul, este reprezentat prin tema clarinetelor expusă în introducerea lentă a primei părţi; faţă de fatum-ul Simfoniei a IV-a, clamat de fanfare, aici avem de-a face cu o ameninţare surdă, abia şoptită din adâncuri, ce urmează a-şi arăta potenţialul odată cu ieşirea la lumină. Modificată până la transfigurarea sa pozitivă în finalul simfoniei, această temă poate fi cu uşurinţă recunoscută în momentele cheie ale tuturor părţilor. Ca un romantic încă încrezător în puterile omului, Ceaikovski îşi încheie această simfonie în sonorităţi imnice, luminoase, glorificând sentimentul înălţător al victoriei. Este una dintre ultimele mari simfonii din secolul al XIX-lea, al căror conţinut urmează traiectul definit prin expresia latină per aspera ad astra. Pentru Ceaikovski este chiar ultima de acest fel, întrucât cea de a şasea simfonie a sa se încheie cu un Adagio lamentoso, în fond un recviem instrumental, în sunetele căruia compozitorul îşi înmormântează eroul imaginar. Aici, însă, în Simfonia a V-a, ne mai putem bucura împreună cu Ceaikovski de victoria romantic, impunător clamată a binelui împotriva răului.

Sursa: Ioan Turcanu

Acest articol a fost publicat în Concerte simfonice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s