Dostoievski – Calatorie prin har

Cu numai sapte ani mai in varsta ca Tolstoi, dar fara sa se intalneasca vreodata, un alt mare scriitor rus e consumat de experienta spirituala. Pe cand Tolstoi se lupta ascetic pentru perfectiune, Dostoievski se prabusea periodic in alcoolism si patima jocurilor de noroc. In schimb mesajul lui Dostoievski comunica har si iertare, poate cu o forta tolstoiana.

Fiul unui chirurg pios si caritabil, Feodor Dostoievski ramane si el dublu orfan in adolescenta. Dupa promovarea academiei tehnice militare, ca proaspat sublocotenent, Dostoievski isi da demisia ca sa traiasca din productii literare, spre care se simtea atras. Astfel la 25 de ani, dupa ce a publicat romanul sau „Oameni sarmani”, cel mai exigent critic rus in viata a exclamat: „Un nou Gogol este printre noi!”. La 26 de ani, indignat de robia iobagilor, Dostoievski se alatura cercului Petrasevski, un grup de socialisti utopici si revolutionari anti-taristi. Dupa numai doi ani, Dostoievski este arestat si condamnat la moarte.

In ajunul Craciunului lui 1849, tanarul este dus inaintea plutonului de executie, cu alti 29 de camarazi. Era imbracat doar intr-un halat mortuar, in timp ce afara era un ger cumplit. Treizeci de sicrie aliniate la zid ii asteptau. Timp de jumatate de ora, condamnatii, inghetati fizic si sufleteste, au asistat la slujba de ingropaciune. Apoi primii trei au fost aliniati. „Pustile sus”, s-a auzit comanda. Incarcatoarele au pacanit… si

, inainte de a se rosti „Foc!”, un ofiter gonind pe cal aparu cu un mesaj din partea tarului: „Opriti!” Aratand multa indurare a inaltimii sale, ordinul aducea vestea comutarii pedepsei cu moartea la munca silnica… Experienta aceasta de o intensitate inexprimabila il va marca pentru tot restul vietii. Cativa din condamnati innebunesc. Altii se sting curand dupa aceea. Dostoievski se alege doar cu o epilepsie de care va fi chinuit tot restul vietii.

Pedeapsa inlocuitoare suna: patru ani de munca silnica, urmati de alti sase ani de armata corectionala.

Cand convoiul sosi in Siberia, doua femei din piata ii strecoara in buzunar un Nou Testament. Printre paginile lui, Dostoievski gaseste 25 de ruble. Providenta lui Dumnezeu ma emotioneaza. Pentru Dostoievski, bezna dezolarii este inlaturata acum de izbucnirea de lumina pe care o gaseste in Isus Cristos pe care nu-L cunoscuse. Citeste si reciteste Noul Testament, memorand o buna bucata din el. Acolo in Siberia, Dostoievski se regaseste in rolul fiului risipitor: intr-o tara departata, printre cele mai de jos fapturi, dar amintindu-si de bunatatea Tatalui pe care L-a parasit… Acolo traieste Dostoievski experienta convertirii: se dezice de aroganta intelectualitatii ruse; renunta la ideile sale politice si se dedica din strafundul inimii doar lui Cristos.

La capatul celor zece ani lungi siberieni, Dostoievski se reintoarce in viata petersburgheza cu o credinta de nezguduit: „Daca cineva mi-ar dovedi ca Cristos Se afla in afara adevarului, atunci as prefera sa raman cu Cristos decat cu adevarul.”

Curand dupa aceea, in anii 40 ai vietii, Dostoievski porneste sa colinde, ca si Tolstoi, Europa. Aici, atras de ruleta, cunoaste caderi zdrobitoare si ceasuri de amara cainta. Intors in Rusia, Dostoievski se apuca sa scrie romanele sale introspective. Din nefericire, viata lui cunoaste recaderi in alcoolism si blestemate jocuri de noroc. Intr-o lipsa financiara cronica si dependent de creditori nemilosi, Dostoievski se afla intodeauna in urma cu scrisul. In aceasta goana primeste ajutorul nepretuit al tinerei stenografe Ana, care, din compatimire pentru omul cu douazeci si cinci de ani mai in varsta, se dedica scrierii zi si noapte cu succes. La scurt timp se casatoresc. Ca o mangaiere, Ana aduce, pentru ultimii sai 15 ani, ordine financiara si adapostul unui camin crestin.

Toate scrierile sale ulterioare graviteaza in jurul intoarcerii si reintoarcerii la Dumnezeu. Toate culmineaza cu dragostea lui Dumnezeu pentru pacatosul nenorocit, o dragoste care se jertfeste. Cerul incarcat al romanelor lui izbucneste de bucuria mantuirii. Cu timpul, faima lui se extinde pretutindeni, starnind gelozii si aprecieri. Retras si bolnav, la saizeici de ani, chiar de ziua aniversarii casatoriei cu Ana, Dostoievski moare.

Aimee, fiica lui, povesteste: „Ne-a chemat langa pat, ne-a luat manutele (avea patru copii) si ne-a spus: Copii, niciodata sa nu uitati ce va spun acum. Aveti credinta in Dumnezeu si nu va indoiti niciodata de iertarea Lui. Va iubesc mult, dar iubirea mea este nimic in comparatie cu iubirea Lui. Chiar daca vreodata veti ajunge disperati si veti face lucruri urate ca si mine, sa nu va pierdeti niciodata increderea in Dumnezeu. Umiliti-va inaintea Lui ca inaintea unui tata. Implorati-I iertarea, si El se va bucura de pocainta voastra tot asa cum s- a bucurat tatal de intoarcerea fiului risipitor… „