Se povesteşte despre o mănăstire renumită, ale cărei multe clădiri odinioară adăposteau mulţi călugări şi a cărei capelă uriaşă răsuna de imnurile corului, dar care acum ajunsese părăsită. Oamenii nu mai veneau acolo pentru rugăciune. O mână de călugări cutreierau cu paşi târşâiţi holurile mănăstirii şi lăudau pe Domnul cu inimi împovărate.
La marginea pădurii ce aparţinea mănăstirii, un bătrân rabin îşi ridicase o colibă mică. Rabinul venea aici din când în când pentru post şi rugăciune. Nimeni nu vorbea niciodată cu el, însă ori de câte ori se arăta, vorba trecea de la călugăr la călugăr că „Rabinul se plimbă prin pădure.” Şi cât timp rabinul rămânea la coliba sa, călugării găseau un sprijin în prezenţa lui.
Într-o zi, abatele s-a hotărât să meargă la rabin şi să-i spună tot ce avea pe inimă. Şi în dimineaţa aceea, după împărtăşanie, a plecat spre pădure.
Apropiindu-se de colibă l-a văzut pe rabin în cadrul uşii, cu braţele deschise a bun venit, ca şi cum l-ar fi aşteptat acolo de ceva vreme. Cei doi s-au îmbrăţişat ca fraţii, apoi s-au dat un pas înapoi şi au rămas aşa, zâmbind şi privindu-se unul pe altul.
După o vreme, rabinul i-a făcut semn abatelui să intre. În mijlocul camerei era o masă de lemn şi pe ea, Scriptura deschisă. Atunci rabinul a început să plângă. Abatele nu s-a putut stăpâni şi acoperindu-şi faţa cu mâinile, a izbucnit în plâns şi el. Cei doi bărbaţi stăteau acolo ca nişte copii pierduţi, făcând să răsune coliba cu suspinele lor şi udând masa cu lacrimile lor.
După ce lacrimile au încetat să mai curgă şi s-a făcut linişte, rabinul şi-a ridicat capul şi a spus:
-Tu şi fraţii tăi slujiţi Domnului cu inimile împovărate. Şi ai venit la mine ca să îţi dau învăţătură. Ei bine, am să-ţi dau învăţătură, însă nu voi putea să ţi-o spun decât o singură dată. După aceea nimeni nu trebuie să o mai spună cu glas tare niciodată.
Rabinul s-a uitat fix la abate şi i-a spus:
-Mesia este în mijlocul vostru.
A urmat o perioadă de linişte, după care rabinul i-a spus:
-Acum trebuie să pleci.
Abatele s-a ridicat şi a plecat fără ca măcar să privească înapoi.
În dimineaţa următoare, abatele i-a adunat pe călugări şi le-a spus că a primit o învăţătură de la rabinul care se plimbă prin pădure şi că învăţătura aceasta nu mai trebuia spusă cu glas tare niciodată. După care, cuprinzându-i pe toţi cu privirea, a spus:
-Rabinul a spus că unul dintre noi este Mesia.
Călugării au tresărit la auzul cuvintelor.
-„Ce ar putea să însemne aceasta?” – s-a întrebat fiecare.
-„Să fie fratele Ioan, Mesia?
-Nu, e prea bătrân şi arţăgos.
-Să fie fratele Toma?
-Nu, e prea încăpăţânat.
-Să fiu eu, Mesia? Oare ce-o însemna vorba aceasta? … se intrebau calugarii…
Timpul a trecut şi parcă ceva începea să se întâmple la mănăstire.
- Călugării au început să se trateze unul pe celălalt cu reverenţă. Se vedea la ei o anumită calitate umană, tandră, inimoasă, şi care era greu de pus în cuvinte, însă uşor de observat.
- Trăiau unul cu altul ca fraţii care în sfârşit au descoperit ceva.
- Totodată se rugau şi studiau Cuvântul ca unii care încă mai caută ceva.
- Vizitatorii au fost şi ei profund mişcaţi de grija şi părtăşia autentice ale acestor fraţi. Nu a trecut mult până când oameni au început din nou să vină de aproape şi de departe pentru hrană spirituală. Şi tinerii veneau din nou să fie primiţi în frăţie.
În acele zile, rabinul nu s-a mai întors să cutreiere pădurile. Coliba s-a năruit. Însă într-un fel sau altul, călugării bătrâni care puseseră pe inimă învăţătura lui încă mai găseau un sprijin în amintirea prezenţei lui.
Petrica Moisuc 